BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

Acest blog a apartinut lui IOAN ''NEALA'' NICA care a murit in 1 Ianuarie 2020. Blog-ul va fi administrat in continuare de fratele sau George ''Sixray'' NICA

luni, 24 aprilie 2017

Demolarea idolilor continua-Aiud*cetatea mortii


Demolarea idolilor continuă                                                                                                        
 Categoria părinte: Închisori și lagăre                                                                                      
Categorie: Aiud - cetatea morţii

Tase Rădulescu termină de citit cu voce tremurândă şi cu lacrimi în ochi. Tăcerea care domnise în timpul lecturii s-a prelungit, accentuându-se parcă. Oamenii, prăbuşiţi în ei înşişi, erau năuciţi de cele auzite. Colonelul Crăciun, după ce, de la înălţimea estradei pe care era cocoţat, a privit triumfător, câteva clipe, peste sala rămasă fără replică, a rupt tăcerea, adresânduni-se:
Ei, ce ziceţi ? Mă adresez, mai ales, celor încăpăţânaţi dintre dumneavoastră, care refuzaţi besmetic şansa ce vi se oferă. Luaţi exemplu de la marele vostru poet, Radu Gyr, care întotdeauna v-a fost un exemplu şi îndemn. O să mă întrebaţi, poate, de ce nu vi l-am adus pe el personal aici, să vă spună direct ceea ce v-a transmis prin scrisoare. Nu l-am adus pentru că acum este bolnav şi este în spitalul penitenciarului, unde medicii noştri îi acordă o îngrijire deosebită pentru a-l salva.
Cred că nu se va prăpădi şi că într-o zi voi putea să vi-l aduc aici, să vă vorbească despre noua şi sănătoasa lui orientare” .
Gyr, însă nu a fost niciodată adus în faţa noastră. A fost probabil concesia care i s-a făcut atunci când a acceptat să scrie infamanta scrisoare, căci, sensibil cum era, nu ar fi suportat să dea ochii cu cei al căror idol fusese şi pe care acum îi dezamăgise.
După acest scurt discurs al colonelului Crăciun, scrisoarea a fost dată, la indicaţia lui, să circule din mână în mână, pentru ca fiecare să se convingă de autenticitatea ei.
Oamenii o luau, o cercetau, întorcând-o şi pe o parte şi pe alta, dar nu le venea, parcă, să creadă. Când scrisoarea ajunse la cel care îl înfruntase pe colonelul Crăciun după recitarea poeziei, acesta o trecu mai departe, fără să se uite la ea măcar. De data asta Crăciun nu a mai răbdat şi, deşi îl ştia pe respectivul colţos,l-a apostrofat: „Ce, bă, tu nu vrei să te convingi de autenticitatea scrisorii?” . Răspunsul veni prompt : „Nu, nu mă interesează! S-ar putea ca scrisoarea să fie autentică, dar nu înţeleg de ce ţineţi neapărat să mă convingeţi pe mine de acest lucru. Aceasta nu este problema mea, ci este problema lui Gyr, pentru că, domnule colonel, aici fiecare moare singur.
Astăzi a căzut Gyr, mâine vor cădea alţii şi, s-ar putea ca într-o bună zi să cedez şi eu. Tentat de promisiuni sau nemaiputând suporta tratamentul pe care mi-l veţi aplica, s-ar putea să scriu şi eu o astfel de scrisoare. De se va întâmpla aşa, să ştiţi că nu voi fi sincer. Nu eu cel normal voi face acest lucru, ci îl va face ticălosul sau nevolnicul din mine. Revenind la Gyr, nu ştiu ce metode aţi întrebuinţat ca să-l convingeţi să iscălească o astfel de scrisoare, dar sunt sigur că nu pentru un blid de linte şi-a ucis el visul. Noi ştim că Gyr a fost şi este şi acum, după cum singur aţi recunoscut, foarte bolnav. Şi mai ştim că dumneavoastră, cu umanismul care vă caracterizează, aţi refuzat până acum, pentru a-l forţa să cedeze, să-i acordaţi asistenţă medicală. Dar nu numai teama de moarte l-a determinat să se înconvoaie. Aţi mai avut dumneavoastră la îndemână şi alt argument pentru a-l determina să cedeze...”.
Colonelul Crăciun era vădit furios, pentru că neprevăzuta intervenţie putea diminua efectul pe care el sconta să-l aibă asupra deţinuţilor această punere în scenă. Nu i-a replicat însă nimic temerarului vorbitor, dar s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche ofiţerului politic din imediata lui apropiere. Şi chiar în aceeaşi zi, după terminarea circului la care am fost obligaţi să asistăm, cel care îndrăznise să încurce socotelile lui Crăciun a fost luat din Celular şi izolat în Zarcă.
Într-adevăr, respectivul deţinut, al cărui nume nu-l mai reţin şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, avea dreptate.
Poetul închisorilor, Radu Demetrescu-Gyr, nu a renunţat la vis doar de frica morţii, doar pentru a obţine asistenţă medicală, ci reeducatorii au recurs, pentru a-i înfrânge rezistenţa, la o metodă mai eficientă. Speculându-i sensibilitatea, i-a creat o gravă problemă de conştiinţă. „Eşti răspunzător de nenorocirea a sute şi mii de oameni”, i s-a spus. „Tu ai scris versurile la "Sfântă tinereţe legionară" şi la alte cântece şi marşuri legionare, care au fanatizat generaţii întregi de tineri, determinându-i să se înregimenteze în mişcarea voastră criminală. În închisoare, cu versurile tale, le-ai întreţinut fanatismul şi ura împotriva regimului şi a clasei muncitoare, făcându-i să se creadă aleşi pentru „sfânta jertfă” care să asigure biruinţa legionară. Acum, când este evident că nu voi, ci noi am avut dreptate şi că viitorul este de partea noastră, ai obligaţia morală să-i ajuţi să se dezmeticească pentru a se salva. Noi vrem să vă punem pe toţi în libertate, însă nu oricum. Nu putem trimite în mijlocul societăţii indivizi care să ne creeze iarăşi probleme. Vrem, mai întâi, să vă reeducăm, să vă facem să înţelegeţi şi să recunoaşteţi că aţi fost bandiţi şi duşmani ai poporului şi numai după aceea să vă punem în libertate. Vrem să ieşiţi de aici, dar nu cu capul sus, ci cu el plecat, nu cu aură de eroi, ci învinşi şi compromişi, pentru a nu mai putea complota împotriva regimului”.
Cineva care a stat într-o celulă vecină cu celula lui Gyr, în perioada când asupra acestuia se făceau presiuni pentru a semna scrisoarea cu pricina, ne relata că, zile şi nopţi de-a rândul, poetul s-a frământat şi zbuciumat sufleteşte, trăind, din motivele arătate, o cumplită criză de conştiinţă. El era perfect conştient de influenţa pe care o avea asupra unora dintre deţinuţi, precum şi de faptul că mulţi dintre aceştia îi vor urma exemplul.
Dacă era adevărat că de aceasta depindea eliberarea multora dintre ei, avea el oare dreptul să nu le ofere această şansă? În cele din urmă, omenescul din el a învins, determinându-l să capituleze şi să semneze scrisoarea, care a avut, aşa cum am amintit deja, un efect dezastruos asupra multora dintre deţinuţi.
Dar cine l-ar putea judeca? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei care nu au trecut prin ce a trecut el şi nu au trăit experienţele pe care le-a trăit el.

***

Cu Gyr, acţiunea de demolare a idolilor de-abia începea.
Ea va continua în tot cursul anului 1962 cu demolarea unor personalităţi mai puţin importante şi va culmina cu spectacolul de neuitat din noaptea rămasă de pomină de la începutul lui ianuarie 1963. Atunci, într-o seară, după ora 20, pe când aşteptam stingerea (care se dădea la ora 22), pe coridoare a început o mişcare neobişnuită pentru ora aceea. Se deschideau şi se închideau uşi şi se auzea dându-se ordine scurte şi şoptite.
Nedumerirea noastră era cu atât mai mare, cu cât se ştia că după ora închiderii (ora 17) pe Celular nu se mai făceau mişcări decât în cazuri cu totul excepţionale, iar când se făceau, se făceau cu cea mai mare discreţie . Când, în sfârşit, s-a deschis şi uşa celulei mele, gardianul mi-a ordonat scurt: „Repede echiparea şi la Club !”. Am rămas o clipă nedumerit şi oarecum neliniştit.
Ce se putuse întâmpla de eram scoşi la Club (noi, care nu frecventam Clubul !) la o oră târzie ? Nu am avut timp să găsesc o explicaţie, căci, zorit de gardian, am coborât scările împreună cu ceilalţi deţinuţi şi , încolonaţi, am ieşit din Celular. Afară viscolea şi era un ger cumplit. Am trăit atunci o senzaţie ciudată.
De ani de zile nu mai păşisem prin zăpadă şi faţa nu-mi mai fusese şfichiuită de vânt. Această senzaţie a fost însă de scurtă durată, căci zoriţi de la spate, am ajuns repede la intrarea în Club.
Aici am avut o nouă surpriză. Mai bine de jumătate din sală era deja ocupată de oameni îmbrăcaţi civil, care şedeau liniştiţi în bănci. Toţi erau proaspăt bărbieriţi şi toţi erau stăpâniţi de o nefirească seriozitate. Am înţeles imediat că era vorba de un lot de deţinuţi pregătiţi de eliberare. Gardienii ne îndemnau să ne ocupăm locurile, dar mulţi dintre noi au rămas în picioare, sala fiind arhiplină. Curând şi-a făcut apariţia şi colonelul Crăciun, însoţit ca de obicei de statul lui major. De data asta afişa o mină mai gravă ca de obicei, fiind parcă pătruns de importanţa misiunii pe care o avea de îndeplinit, ca „reprezentant al guvernului”, după cum el însuşi a declarat la începutul alocuţiunii pe care ne-a ţinut-o (şi care de data aceasta a fost şi scurtă şi sobră. Înainte de a intra în fondul problemei, a mai ţinut să ne amintească despre prezenţa în sală a unor persoane oficiale importante, din afara închisorii: primul procuror al regiunii Cluj, primul secretar de partid al aceleiaşi regiuni, secretarul de partid al raionului Aiud şi alţi câţiva trepăduşi mai mărunţei.
După cum am amintit deja, discursul pe care l-a ţinut Crăciun în acea seară a fost scurt şi concis. Printre altele, el ne-a spus că am fost aduşi acolo ca să fim martori la eliberarea celui de al doilea lot de deţinuţi politici (primul se eliberase, după spusele lui, cu o seară înainte), pentru ca, în felul acesta, să ne convingem că nu am fost minţiţi atunci când ni s-a spus că, dacă vom accepta să ne reeducăm şi vom dovedi acest lucru prin comportamentul nostru, ne vom elibera.
„În al doilea rând -a continuat el- v-am adus aici ca să auziţi cu urechile dumneavoastră care sunt gândurile şi noile convingeri pe care le-au dobândit în urma contactului pe care l-au luat, în ultimul timp, cu realităţile din ţară, precum şi în urma unui lucid şi responsabil proces de conştiinţă. Faceţi ca ei şi vă veţi elibera şi dumneavoastră. Eu nu vă promit nimic, dar dacă vă veţi schimba concepţiile şi atitudinea faţă de regim şi de clasa muncitoare, fiţi siguri că nu veţi regreta”.
După ce Crăciun şi-a terminat discursul, a dat cuvântul celor care fuseseră aleşi special pentru a face acest lucru.
Aceştia, în număr de şase, erau aşezaţi la o masă plasată în imediata apropiere a estradei pe care erau cocoţate oficialităţile.
Dintre ei, eu nu cunoşteam decât pe Gheorghe Parpalac, despre care auzisem că a fost unul dintre cei mai agresivi şi înverşunaţi şefi de reeducare. După cum aveam să aflu pe măsură ce Crăciun le dea cuvântul, ceilalţi erau Victor Biriş, fost Secretar al Ministerului de Interne, Victor Vojen, fost ministru al României la Roma, preotul Dumitrescu-Borşa, cel care a făcut parte din echipa legionarilor care au luptat în Spania, părintele Dumitru Stăniloaie şi încă unul, al cărui nume nu mi-l amintesc.
După cum se poate observa, toţi cei aleşi de Crăciun să-şi facă în faţa noastră „autodemascarea” (numită eufemistic „autoprezentare”) erau personalităţi de frunte ale Mişcării Legionare, iar unii dintre ei, prin verticalitatea şi integritatea lor morală, precum şi prin viaţa spirituală pe care o duseseră până atunci, fuseseră adevărate exemple de urmat pentru ceilalţi deţinuţi. Din acest punct de vedere (al integrităţii morale şi al trăirii spirituale), figura cea mai proeminentă , devenită aproape legendă, era fără îndoială cea a lui Victor Biriş. Iată de ce căderea lui a zguduit, ca un seism de maximă magnitudine, conştiinţele celor ce l-au ascultat atunci, în această noapte numită de unul dintre noi „noaptea ucigătorilor de vise”.
Autodemascările celor care au luat atunci cuvântul au urmat toate acelaşi tipic, pe care-l cunoşteam din scrisoarea lui Gyr citită cu câteva luni în urmă. Mai întâi, veştejirea fără menajamente, în cuvinte dure şi cât mai pline de venin, a trecutului şi lepădarea, ca de necuratul, de acest trecut. Apoi osanalele de rigoare ridicate regimului şi statului comunist şi, în sfârşit, angajamentul solemn rostit ca un jurământ.
Deşi rostite după un anumit tipic şi obligate toate să se încadreze în baremul impus de reeducatori, aceste luări de cuvânt au fost totuşi, pentru un observator atent, foarte diferite unele de altele. Oricât s-ar fi străduit să pară degajaţi şi convingători , unii dintre vorbitori nu şi-au putut ascunde, totuşi, zbuciumul sufletesc şi imensa tragedie pe care o trăiau. Biriş, de exemplu, şi-a citit discursul fără să ridice ochii din hârtiile pe care le avea în mână, cu o intonaţie monotonă, care, aparent, nu spunea nimic altceva decât spuneau cuvintele. Dacă făceai însă abstracţie de înţelesul cuvintelor şi pătrundeai dincolo de ele, aveai impresia că asculţi un psalm de căinţă, o rugăciune a unui păcătos care se roagă pentru iertare...
De altfel, Biriş nu a putut supravieţui mult acestei cumplite prăbuşiri. Ieşit afară, „în libertate”, nemaiputând suporta mustrările de conştiinţă, s-a sinucis. Unii spun că ar fi fost asasinat de securitate. Oricum, moartea lui este strâns legată de ceea ce s-a întâmplat în acea noapte la Aiud.
Alţii, însă, au fost atât de vehemenţi, atât de înverşunaţi în a ponegri trecutul -pe al lor şi pe al altora- încât ascultându-i, nu puteai să nu te înfiori. Unii erau atât de încrâncenaţi şi puneau atâta ură în rechizitoriul pe care şi-l făceau lor înşişi şi altora -morţi sau vii - altădată dragi sufletului lor, încât, ca om, nu puteai să nu simţi o mare jenă pentru condiţia umană. Există, fără îndoială, o voluptate a prăbuşirilor.

(Demostene Andronescu - Reeducarea de la Aiud)

Un ritual incredibil cu cu cristale si foi de dafin pentru ca dragostea sa apara in viata voastra in scurt timp


Un ritual incredibil cu cu cristale si foi de dafin pentru ca dragostea sa apara in viata voastra in scurt timp

Iata un ritual perfect pentru cei si cele care doresc ca dragostea sa le apara in viata, dar care, pentru moment, nu au nicio preferinta mai deosebita. Ingrediente si accesorii:
* o luminare mica, rosie;
* un betigas parfumat din lemn de santal;
* o panglica rosie si o panglica argintie;
* un marker rosu;
* petale uscate de trandafir si de crin alb;
* doua cristale de cuart, de culoare roz;
* doua inele pentru cheie;
* doua foi de dafin;
* cateva grame de verbina;
* un saculet rosu de catifea sau din satin.


joi, 20 aprilie 2017

Obiecte misterioase din Mesopotamia-Bateria din Bagdad

Obiecte misterioase din Mesopotamia – Bateria din Bagdad

Se pare că locuitori Mesopotamiei antice aveau cunoștințe despre producerea curentului electric cu multe mii de ani înainte ca noi să descoperim acest proces. Tot în anii ’30, un obiect misterios a fost descoperit în timpul unor săpături arheologice desfășurate nu departe de Bagdad.
Așa-numita „baterie din Bagdad” este alcătuită dintr-un vas de ceramică lung de 13 centimetri, ce are în interior o bară de fier corodat și un cilindru de cupru care conține o altă bară de fier.
După ce au examinat obiectul, experții au ajuns la concluzia că aceasta era o baterie antică, ce putea produce 1 Volt de curent electric.
Potivit unei teorii, o astfel de baterie ar fi putut fi folosită la placarea cu aur a anumitor obiecte metalice. Numai că cercetătorii nu își pot explica de ce o tehnologie atât de importantă a fost ulterior uitată și de ce nimic asemănător nu a mai fost descoperit în regiunile învecinate.


Poemul blondelor


Poemul blondelor
de Adeena

Multe bancuri despre blonde
Câte noi am auzit ?
Ca sunt tute, că sunt proaste
Poate chiar mai rău de-atât,
Culmea, ele sunt gustate
Mai ales, chiar de bărbați,
Căci frustrarea este mare
Când nu ai o blondă tare,
Citești bancuri ieftinele
Și te consolezi cu ele.


Despre blonde doar de bine,
Căci de stăm să ne gândim
Cine ne conduce-acum?
Este Merkel și e blondă
Europa o aprobă,
Nimeni nu deschide gura
Când vorbește Angela.
Stând picior peste picior
Sharon Stone a dat fiori
Tuturor care-au privit

Super filmul „Basic Instinct”Nu uitați că e și ea
Tot blondă și frumușea.
Știu, sunteți de-acord cu mine
Dar nu recunoaște nimeni.
De mai vreți exemple sunt:
Timoşenco ori o Clinton
Sunt tot blonde adevărate
În decizii chiar bărbate.
Și autohtone avem
Și sunt de trei ori femei,

Nu vă mai dau nume-acum
Mai gândiți și voi puțin.
Așadar, eu bănuiesc
Că și blondele gândesc,
N-o fi toate chiar deștepte
Dar nici cele mai zevzece.
Că e brună ori roșcată
Nici ele nu gândesc toate,
Pot și ele ca să fie
Un subiect de bășcălie.

În final vă spun așa:
Ghicitoare nu un banc,
Căci bancul e pentru cine
Nu se ostenește bine,
Ghicitoarea o gândești,
Iar bancul doar îl citești.
Eh, hai să te văd acum
Ai ghicit ce-am vrut să spun
Prin acest banal poem?

joi, 13 aprilie 2017

John Gotti


John Gotti (1940-2002, SUA) a fost șeful familiei mafiote Gambino, după asasinarea precedentului șef Paul Castellano. Acesta era cel mai puternic șef mafiot al perioadei sale, fiind cunoscut presei ca "the teflon don", deoarece purta numai haine scumpe. În 1992, John Gotti a fost condamnat pentru 13 crime, obstrucționarea justiției, conspirație la comite crimă, pariuri ilegale, extorcare de fonduri și evaziune fiscală, primind pedeapsa închisorii pe viață, unde a murit 10 ani mai târziu de cancer.

Vorbe de duh despre bautura (14)

Un supărat intră într-un bar:
– Care vrea bătaie?
Toată lumea e terorizată. În sfârşit, se ridică un tip de 2 m pe 2 m şi mai supărat decât primul şi spune:
– Eu!
– Ei, atunci du-te după colţ, că de acolo am luat şi eu!
***
– Nu po’s’nteleg de ce am fost adus la pol .. poliţie! exclamă un beţiv, plin de indignare!
– Pentru băutură! îi răspunde ofiţerul de serviciu.
– Păi, de ce nu zici aşa? Adu-mi un coniac!

Demolarea idolilor *Aiud-cetatea mortii



Demolarea idolilor                                                                                                                           Categoria părinte: Închisori și lagăre                                                                                     Categorie: Aiud - cetatea morţii

Într-o bună dimineaţă, la puţin timp după răspândirea zvonului că reeducarea a început, uşa celulei noastre s-a deschis şi unul din plutonierii aceia şcoliţi şi politicoşi, despre care ampomenit deja că i-au dublat pe caralii de pază de pe coridoare, ne-a întrebat, oarecum stingher, care din noi vrea să meargă la club.
Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul şi toţi întrebător la plutonier. Unul dintre noi a îndrăznit: „Cum adică la club ?” .„Ce, nu ştiţi ?” a întrebat prefăcându-se mirat, plutonierul. „În închisoare au fost amenajate încăperi în care să vă puteţi întâlni cu alţi deţinuţi, din alte celule, să discutaţi între dumneavoastră, să jucaţi sau să citiţii”.
Tentaţia era mare. Majoritatea dintre noieram oameni de carte, unii fuseserăm , chiar, cititori împătimiţi şi, iată că acum, după ce ani de zile nu mai văzuserăm slovă tipărită , ni se oferea posibilitatea de a citi. M-am pomenit murmurând : „Şi nu ne duce pe noi în ispită” , căci ştiam că aşa începe căderea. Faci la început un compromis, aparent nevinovat, şi apoi nu te mai poţi opri. După ce a aşteptat un timp, plutonierul ne-a recomandat să ne gândim bine, căci se va întoarce peste 10 minute. Şi pleacă spre altă celulă, lăsând la a noastră uşa întredeschisă. După plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a hotărât brusc: „Eu mă duc să văd despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Dacă nu-mi va conveni, voi cere să fiu adus înapoi” . După cum îl cunoşteam eu (era orgolios, suporta greu detenţia şi nu prea îşi făcea scrupule când era vorba de interesele lui) eram sigur că nu se va mai întoarce din drum. Şi nu m-am înşelat. Eu nu l-am mai întâlnit, însă am auzit despre el că a ajuns printre capii reeducării. Lui i s-a mai alăturat încă unul dintre noi şi când a revenit plutonierul au plecat împreună cu alţii, de prin alte celule, la aşa-numitul club. Seara, înainte de închidere, au fost aduşi înapoi. Ne-au relatat cu lux de amănunte cum a fost. Au fost duşi împreună cu alţi douăzeci, treizeci de deţinuţi, toţi de pe celular, într-o încăpere special amenajată cu mese şi bănci, situată într-o clădire alăturată şi lăsaţi să discute în voie, fără să fie supravegheaţi. De citit nu s-a prea citit în acea primă zi, deşi pe mese erau câteva broşuri de propagandă şi de literatură comunistă. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luaţi şi readuşi seara. Şi tot aşa câteva zile. Până când, într-o seară, nu s-au mai întors.
A venit un gardian, le-a luat bagajele şi de atunci nu i-am mai văzut. Am aflat ulterior că au fost duşi pe o altă secţie, unde li s-a creat un regim special şi au făcut, cu ofiţerii politici, un fel de instructaj în legătură cu reeducarea.
Această primă tentativă de a atrage oamenii pe calea reeducării s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate modeste.
De fapt, nici ei nu se aşteptau la ceva spectaculos. Era doar începutul şi era normal ca oamenii să fie reticenţi. Aveau nevoie doar să atragă de partea lor câţiva oameni pe care să-i pregătească pentru a-i întrebuinţa în acţiunile viitoare. Şi acest lucru le reuşise.
Imediat după consumarea acestei prime faze, „rezistenţilor”, adică celor care refuzaserăm să ieşim la „Club”, ni s-a înăsprit regimul. Cei mai mulţi dintre noi au fost izolaţi, fie în Zarcă, fie pe anumite secţii special amenajate pe celular. Din când în când, ofiţerii politici sau doar subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, întrebându-ne dacă nu cumva careva dintre noi s-a răzgândit şi vrea să iasă la Club. Şi de fiecare dată mai capitula câte unul. Dar nu prin aceste metode au reuşit cei care au condus reeducarea să frângă rezistenţa morală a celor care preferau să rămână în continuare în închisoare decât să iasă din ea pe brânci. Ei dispuneau, în momentul declanşării nefastei lor acţiuni, de o „armă secretă” despre care nici unul dintre noi nu ştiam nimic. Reuşiseră în prealabil să ne demoleze, fără ca noi să o ştim, idolii.
Procedeul nu era nou. Fusese întrebuinţat cu succes şi la Piteşti. Acolo, înainte de a începe reeducarea, au fost strânşi toţi cei care erau consideraţi vârfuri ale studenţimii, cei care aveau o oarecare autoritate (morală, intelectuală sau, pur şi simplu, ierarhică) asupra acestora şi transformaţi , în doar câteva luni de tortură continuă, în adevărate epave omeneşti, care executau mecanic tot ce li se poruncea. Li s-a pus apoi ciomagul în mână şi au fost duşi în mijlocul celor al căror idoli fuseseră, pentru a-i reeduca.
La Aiud s-a procedat la fel, numai că metodele întrebuinţate au fost altele: şantaj, ameninţare, promisiuni şi, mai ales, crearea problemelor de conştiinţă. Am amintit deja, încă din capitolul trecut, că au început să dispară dintre noi personalităţile, adică acele persoane care prin poziţia lor politică, intelectuală sau morală aveau influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. Astfel, personalităţi aproape intrate în legendă ca preotul Dumitrescu-Borşa, Victor Biriş, prinţul Alexandru Ghica, Niculae Petraşcu, Victor Vojen, poetul Radu Gyr şi mulţi, mulţi alţii, au fost luaţi, purtaţi prin ţară (prin oraşe, pe şantiere de construcţii, prin pieţe, etc.) pentru a lua cunoştinţă de „realizările” şi de „bunăstarea” şi „fericirea” poporului. Unii dintre ei au fost duşi chiar în Bucureşti, la Centru, unde persoane influente, cu funcţii importante în aparatul de Partid şi de Stat, au stat de vorbă cu ei. Unora dintre ei li s-a vorbit deschis:„Trebuie să vă recunoaşteţi înfrânţi. Aţi vrut să faceţi ceva, dar aţi apucat-o pe un drum greşit, drumul crimei şi al trădării (Cine vorbea de crimă şi de trădare !) Ceea ce aţi năzuit să faceţi voi, sau aţi pretins că năzuiţi, suntem pe cale de a realiza noi. O ţară, cum vă plăcea vouă să spuneţi, "ca soarele sfânt de pe cer".
Acum vrem să ne redobândim independenţa faţă de Moscova (era în perioada denunţării planului Valev) şi pentru aceasta avem nevoie de linişte, de consens (a se observa rădăcinile istorice ale consensului). Occidentul, de care vrem să ne apropiem, ne pretinde să vă punem în libertate. Şi o vom face, dar numai după ce, mai întâi, vă vom neutraliza”.
Cam aşa trebuie să fi sunat discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului şi Statului l-a ţinut în faţa celor care trebuiau convinşi să se sinucidă sufleteşte. Şi un astfel de discurs pe unii i-a convins, pe alţii însă nu. Aceştia din urmă, printre care trebuie să amintim şi impunătoarea figură a prinţului Alexandru Ghica, au fost aduşi înapoi la Aiud şi daţi în „grija” lui Crăciun. Dar nu de aceştia ne vom ocupa acum, ci de ceilalţi, de cei care au căzut; şi nu pentru a-i încrimina, ci pentru a explica mecanismele sufleteşti ale căderii lor şi, mai ales, pentru a scoate în evidenţă impactul pe care căderea lor l-a avut asupra celorlalţi deţinuţi. Şi pentru că cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr, voi relata acest caz.
Era în vara anului 1962. Reeducarea îşi urma cursul firesc, fără prea mari reuşite. Într-una din zile, uşa celulei în care eram izolat s-a deschis şi, de data aceasta, mi s-a ordonat să merg la Club. Nu am avut prea mult timp să mă mir, căci plutonierul care mi-a deschis uşa părea foarte agitat şi grăbit. Am ieşit afară pe pasarelă (eram la etajul trei) şi am observat că pe tot Celularul, la toate etajele, se deschideau uşi şi oamenii erau zoriţi să iasă afară. Am fost duşi mai mult alergând într-o încăpere situată într-o clădire din imediata apropiere a Celularului, încăpere în care erau îngrămădiţi câteva sute de deţinuţi. Fuseseră aduşi acolo oameni de pe toate secţiile, din Zarcă, din Celular şi chiar şi din fabrică. Marea majoritate făceau parte , însă, din aşa-numita categorie a „rezistenţilor”. La un moment dat un gardian care era în uşă a anunţat:
„Linişte, vinetovarăşul comandant !”.
Într-adevăr, după câteva secunde în uşă şi-a, făcut apartiţia, plin de el ca de obicei, însoţit de statul său major, colonelul Crăciun. În mână avea câteva foi de hârtie împăturite în aşa fel încât parcă voia să atragă atenţia asupra lor.
După ce ne-a ordonat să ne aşezăm în bănci, a privit câteva secunde peste capetele noastre şi apoi a început să recite, spre uluirea noastră, o poezie din Gyr. O recita corect , fără să se poticnească, cu intonaţii potolite şi fără emfază. Se vedea cât de colo că o învăţase special pentru această reprezentaţie. După ce a terminat, s-a uitat iarăşi peste sală şi a întrebat: „Ei, vă place? Frumoasă poezie, nu-i aşa ? „. Şi pentru a întări acest lucru a reluat, de data aceasta mai componcţios, ultima strofă:
„Nu eşti înfrânt atunci când sângeri, Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s. Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunţările la vis”.
-” Ei, zise el uitându-se triumfător pe deasupra noastră, aflaţi că bădia Gyr a renunţat la vis”. N-a avut timp să savureze efectul loviturii, pe care cu atâta dibăcie o pregătise, că dintr-un colţ al sălii ţâşni ca un bumerang replica:
-”Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta? În luptă se mai şi moare!”.
Colonelul Crăciun a fost surprins de replică, a dat să răspundă, dar dându-şi seama că s-ar putea să iasă cu prestigiul ştirbit dintr-o dispută cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renunţat. Uitându-se apoi din nou peste sală, pentru a găsi pe cineva căruia să-i dea scrisoarea s-o citească, s-a oprit asupra fostului Secretar General al Centrului Studenţesc din Bucureşti, Tănase Rădulescu. Acesta fusese câţiva ani prizonier în Rusia şi când s-a întors în ţară, în 1955, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru activitatea politică din trecut.
Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, îl şi cunoştea personal; şi era socotit unul dintre cei mai înverşunaţi „rezistenţi” la reeducare. Fixându-l, colonelul Crăciun îi spune: „Ce zici, Tase ? (avea o mare plăcere să se adreseze deţinuţilor pe numele lor mic). Citeşti tu scrisoarea?”.
Omul consimţi şi, vădit emoţionat, apucă, cu degete tremurânde, foile de hârtie pe care le parcursese, dintr-o privire, nerăbdător să ajungă la semnătură. După ce o examină cu atenţie, conchise ca pentru sine: „Da, e semnătura lui Radu Gyr”.
„Citeşte!” îl îndeamnă colonelul. Şi, Tănase Rădulescu începu cu glas tremurat lectura. Cum ne-am putut da seama mai târziu, după ce vom fi audiat şi alte asemenea „autodemascări” , această scrisoare-declaraţie a lui Gyr era tipică. Reeducatorii impuseseră anumite puncte care trebuiau tratate. Mai întâi trebuia prezentate câteva date de stare civilă, apoi împrejurările intrării în viaţa politică (în cazul lui Gyr, în Mişcarea Legionară), după care trebuia să ponegreşti, în cuvinte cât mai tari, trecutul şi toate credinţele tale anterioare şi să te desolidarizezi categoric de ele.
Legionarii trebuia să condamne memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, ţărăniştii să înfiereze trădarea lui Maniu şi Mihalache, liberalii să defăimeze pe cei mai mari exploatatori ai ţării, familia Brătienilor , etc. Apoi, în cuvinte meşteşugite, trebuia să înalţi osanale partidului comunist şi să elogiezi realizările regimului împotriva căruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai ridicat. În sfârşit, această sinistră farsă care se chema „autodemascare”, trebuia să se încheie cu un angajament prin care te legai faţă de popor şi de clasa muncitoare că nu vei precupeţi nimic...etc.
În scrisoarealui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrând parcă să constituie un model pentru cei ce vor urma la rând. În tot timpul lecturii, în sală a fost o tăcere mormântală. Eu însă auzeam cum pârâie grinzile de rezistenţă ale unei cetăţi pe care o crezusem inexpugnabilă.
Într-adevăr, după citirea scrisorii lui Gyr, rândurile „rezistenţilor” au început să se rărească. Şi se vor rări în continuare, în zilele şi în lunile următoare, pe măsură ce vom asista în continuare la demolarea altor idoli.
În noaptea care a urmat, în singurătatea celulei, mi-au venit în minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el din vreo carte:

”Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă”.

(Demostene Andronescu - Reeducarea de la Aiud)Sursa:http://www.fericiticeiprigoniti.net/aiud/674-demolarea-idolilor

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Incredibile traditii si superstitii legate de bani

Incredibile traditii si superstitii legate de bani

Cu toate ca folosirea curenta a banilor e de data mai curand recenta in istoria umanitatii, stramosii nostri aveau si ei obiecte de care se slujeau pentm a cumpara sau apelau la troc. Din aceasta epoca ancestrala ne-au ramas unele traditii pe care multi le vor califica drept superstitii, si care de-a lungul veacurilor au cunoscut o serie de transformari. Asadar, s-a dezvoltat in timp un adevarat amalgam de traditii si superstitii care ne permit sa ne sporim bunurile si sa atragem banii. Iata in continuare cateva dintre ele, care si-au pastrat valabilitatea si in zilele noastre.


* Inainte de a pleca in calatorie sau in vacanta, lasati de fiecare data acasa cateva monede. Ar fi de rau-augur sa va goliti casa de toti banii.

* Daca scapati bani pe jos in casa, spuneti: „Bani pe podea, bani vor intra cat de curand si pe usa. “

* Daca gasiti bani pe trotuar sau pe strada, aceia sunt cu adevarat un talisman. Totusi, nu se stie ca nu e recomandat sa pastram prea multa vreme banutii gasiti, ci trebuie sa-i cheltuim cat mai repede cu putinta, pentm a capata altii! La fel, trebuie sa evitam sa vorbim altora despre provenienta lor.

* Un talisman din bani: daca e vorba despre o moneda, aceasta va fi gaurita in mijloc. Daca ne referim la bancnota, aceasta va fi impaturita de trei ori. Pentru a atrage prosperitatea, e recomandabil sa aveti mereu asupra voastra un astfel de talisman.

* Daca gasiti o moneda emisa in anul nasterii voastre, e un talisman aducator de mare noroc si pe care, date fiind circumstantele, il puteti pastra. O asemenea moneda nu trebuie cheltuita, caci ea va deveni un talisman.

* Pentru a va asigura ca veti avea mereu bani, legati un snur (un capat de sfoara obisnuita e cat se poate de bun) in asa fel incat sa formeze un soi de cerc. Pastrati-l mereu asupra voastra, fie in geanta, fie in portofel.

* Cand se insereaza, tineti o moneda din argint in podul palmei; uitati-va peste umar, si cand apare prima stea, puneti-va o dorinta. Se va implini in urmatoarele doua zile.

* Daca visati bani trei nopti la rand, inseamna ca in putina vreme (intre trei si sapte saptamani) veti primi bani de unde nu v-ati asteptat.

* Pentru a atrage banii, frecati o lumanare verde cu cuisoare. Puneti lumanarea in sfesnic (sau candelabru), iar pe acesta asezati-l pe o bancnota. In joia urmatoare, la exact trei ore de la asfintit, aprindeti lumanarea si lasati-o sa arda pana cand se consuma in totalitate. Ziua urmatoare, ingropati capatul de lumanare ramas – de fapt, ceara ramasa -, frecati bancnota cu cuisoarele deja folosite si ascundeti-o undeva in casa sau in apartament.

* In ajunul Anului Nou, puneti o duzina de monede in exteriorul casei. A doua zi, adunati-le si pastrati-le tot anul. Asa, va veti asigura ca veniturile voastre se vor pastra mai mari decat cheltuielile.

* In ziua de Anul Nou, frecati-va timpul cu o moneda din argint. Asta va va garanta prosperitatea pentru tot anul.



Sferele de piatra din Costa Rica

Sferele de piatră din Costa Rica

Aceste misterioase obiecte de piatră suscită curiozitatea nu doar datorită formelor sferice perfecte, ci și pentru că originile și scopul pentru care au fost create sunt învăluite în mister.
Au fost descoperite în anii ’30 de niște muncitori care curățau o porțiune de junglă pentru o viitoare plantație de banane. Legendele locale spun că sferele de piatră din Costa Rica ar conține aur. De altfel, unele sfere au fost aruncate în aer cu dinamită, dar s-a dovedit că interiorul lor nu conținea altceva decât piatră.
Nimeni nu știe cine și de ce a construit sferele de piatră din Costa Rica. Unele teorii susțin că acestea erau folosite ca borne sau pietre de hotar care delimitau teritoriile triburilor.
Altele avansează ideea că sferele ar reprezenta constelații din antichitate. Oricum, din moment ce multe dintre sferele de piatră din Costa Rica au fost mutate din configurațiile lor originale, este puțin probabil ca această teorie să poată fi probată.



Varsatorul


Vărsătorul
de Adeena
*Zodiac in versuri

De-i boem şi visător
Sigur este Vărsător.
De-i sensibil, educat
Şi se supăra de-ndat’,

De-i puţin aerian
Neînţeles şi chiar bizar,
De-i frumos şi alintat
Poate uşor complicat,

De-i excentric câteodat’
Dar şi fin şi delicat.
De se supăra uşor
Dar îi trece repejor,

Altruist, original
Nu cunoaşte ce-i banal,
De-i uşor idealist
Şi e mare pacifist,

De-i nerăbdător din fire
Şi greu la supunere,
De-i prieten adevărat
Săritor şi devotat,

De este emancipat
Şi-alţii îl privesc ciudat,
De este nonconformist
Posesiv şi cam gelos,
Dacă-i place libertatea
Ca pescăruşului marea,

Şi de iubeşte cu dor
Sigur este…VĂRSĂTOR.


Sursa:https://adeenat.wordpress.com/category/versuri-cu-umor/