Naufragiu cu nabadai

Naufragiu cu nabadai
 de Sorin Olariu

Pe o insulă uitată din Oceanul Pacifíc
 S-a-ntâmplat un naufragiu, nici prea mare, nici prea mic.
 Nu ştiu care-a fost motivul: ceaţă, valuri, terorişti,
 Cert e c-au scăpat cu viaţă o mulţime de turişti.

 Dar să vezi ce întâmplare, iaca, pe cuvântul meu,
 Cum se joacă cu destine Bunul nostru Dumnezeu.
 Că din marea încleştare, din a valurilor sevă,
 Au scăpat ca prin minune doi Adami cu câte-o Evă:

 Doi broscani şi cu-o broscancă, doi franţuji şi-o franţuzoaică
 Doi englezi şi-o englezoaică, doi rusneci şi cu-o rusoaică,
 Doi nemţoci cu o nemţoaică, doi arabi şi-o arăboaică,
 Şi doi greci cu o grecoaică cu mustaţă de tigroaică.

 Başca au iesit din valuri, cu noroc, doi mexicani
 Şi cu-o mexicancă trăznet, la vreo optsprezece ani.
 Şi-ncă doi yanchei pur-sânge au scăpat şi ei uşor
 Evident că împreună cu americanca lor.

 Şi-n final, să vezi necazu’: cocoţaţi frumos pe-o stâncă,
 Uite c-au scăpat ai dracu’ doi români şi cu-o româncă!
 Şi-a trecut vreo săptămână de când au naufragiat
 Şapte zile-n care-a naibii, multe s-au mai întâmplat.

 Că broscanul cel mai tare, celuilalt îi sparse faţa
 Să rămană numai unul pe felie cu ragazza.
 Cât despre franţuji, aceştia, cum îi ştim noi plini de zel
 Fac de-o săptămană-ntreagă sex în grup cu mademoiselle.

 Englezoii înc-aşteptă, poate pică tam-nesam
 Cineva să-i introducă, s-o cunoască pe madam.
 Ruşii-ncearcă în echipă să o schimbe pe rusoaică
 Pe vreun kilogram de votcă chiar făcută din pufoaică.

 Nemţii s-au uitat la valuri, pe-urmă la nemţoaica lor
 Şi-au plecat în largul zării înotând cu mare zor.
 Beduinii, vai de dânşii, cum nu au prea multe-n bilă
 Negociază arăboaica, cum s-o schimbe pe-o cămilă.

 Grecii se iubesc pe rupte, iar grecoaica mică, grasă,
 Blestemându-şi a ei soartă îi priveşte pofticioasă.
 Mexicanii se-apucară cu bărbaţii să trateze
 Cum să vândă mexicanca sau măcar s-o-nchirieze.

 Pe yankei, a lor femeie, de cinci zile îi disperă
 Povestindu-le de drepturi, liberate, carieră…
 Iar românii cei uniţi în cultură şi idei
 Au format fix trei partide şi se ceartă între ei. 

Constatare de deces

Constatare de deces
de Nicolae Darabant

Cică n-a fost accident,
Ci un fapt premeditate,
Că s-a-ntors din Occident
Unde-a fost asigurat.

Însă azi s-a spânzurat,
C-ustensile de resort,
Care, lucru necurat,
Toate erau de import.

Şi frânghia, şi săpunul,
Folosite ca support,
De la noi, numai nebunul,
Care-i mort.

Cred c-a fost de vină criza,
Cu-ale ei purtari haine,
Cea adusă cu valiza
Chiar de el, din ţări străine.

Multă minte, dac-avea,
S-o fi spânzurat pe ea!

O ontologie a atributelor

O ontologie a atributelor
Ps. Dionisie Areopagitul
*Filosofie medievala

Este greu de presupus ca paralelismul dintre mari momente, in epoci de ruptura, este o regula. In cultura greaca tarzie insa, doua asemenea situatii par a o impune. Una, in secolul al VII-lea, are ca termeni plotinismul si origenismul, iar alta, peste o suta si ceva de ani, pe Proclos si pe Ps. Dionisie Areopagitul.
Ambii urmand invatamantul lui Ammonios Sakkas, Plotin si Origen sunt neoplatonicieni, numai ca primul este post-platonic, in timp ce al doilea, in orizont, asa zicand, modern, crestin, adica. innoitor era si Plotin, dar prin fortarea, si deci sporirea, din interior si in interior a limitelor de cuprindere ale platonismului. El, de aceea, ramane un post-antic.
Origen, in schimb, crestin, transleaza marea paradigma clasica in alt camp, fixat in acesta, pentru a i-o integra. Astfel ca el este mai curand crestin neoplatonic, decat neoplatonic crestin. Din toate acestea si neconvergenta lor sau, poate mai potrivit, separarea istorica, Plotin tinand inca de antichitate, iar Origen de modernitate.
Ca sunt, totusi, complementari nu este greu de admis, insa exterior, simplu, evenimentialist, numai in mozaicul epocii. In durata lunga, linia de demarcatie se va subtia, permitand asimilarea plotinismului, dar deja a unuia "impersonalizat", trecut in conditie non-istorica, deci fara Plotin. El, de altminteri, impartaseste destinul platonismului insusi care, atat in evul mediu rasaritean (bizantin) cat si in cel occidental (latin), se anonimizeaza pentru a se integra in noua filosofie printr-o transubstantiere continua; ceea ce avea sa-i adauge mereu alte si alte valori. "Depersonalizarea" nu este tot una cu aneantizarea, ci, la rigoare, cu trecerea in alta treapta de existenta valorica.
A doua situatie (sau pereche) este cu mult mai concludenta, ca urmare a modificarilor, s-ar putea zice ca esentiale, survenite in neoplatonismul ultim, dar, mai cu seama, a acelora din mentalul grec. Daca in veacul lui Plotin crestinismul mai era termen intr-o alternativa (fiind in relatie adversativa cu "paganismul"), in anii 400 se identifica progresiv cu orizontul de situare, pe care il "inconjoara", il sprijina si il organizeaza, in consecinta, formele culturale supravietuitoare, desi principial distincte, par enclave mostenite intr-un camp care treptat le asimileaza reliefului sau, paradoxal, tocmai datorita disponibilitatii lor de a fi integrate. Asadar, nu este vorba de conditionarea asimilista a supravietuirii lor, ci de o tendinta naturala a gandirii traditionale de a se apropia de noul mental.
Daca filosofia greaca, logic, incepe ionian si italic pentru a se desavarsi in modul atenian, "iese" din istorie sceptic si neoplatonic spre a-si resemnifica destinul in gandirea crestina, deopotriva, bizantina si occidentala.
Prin scepticism, eliberandu-se de sensuri (ca interpretari), filosofia se dezvaluia, in puritatea sa formala, ca reflexie critica asupra-si. intr-un fel, pe aceasta cale, ea se im-pune si se ex-pune ca exercitiu al mintii noastre in determinatie ontologica pura, deci, ca nevoie a fiintei noastre.
Cu neoplatonismul, insa, ea pare sa se ignore tocmai in ceea ce dobandise prin punere in situatie limita, adica in constiinta de sine. Numai ca Proclos, cel putin, sau acesta intr-o modalitate exemplara, nu reia platonismul in partea sa "dogmatica", zicand astfel dupa sceptici. intrucat porneste de la aporetica linului si multiplului din dialogul Parmenides (pe care l-a si comentat), Lycianul isi asigura avantajul pe care numai criticismul il poate conferi.
Programatic in ordinea unei "critici a ratiunii ontologice", dialogul Parmenide garanta neoplatonismului cu fixare in el, deopotriva, reflexivitatea necesara oricarei reconstructii si deschiderea fara de care integrarea n-ar mai fi fost posibila. Chiar daca Proclos opteaza pentru o solutie, nu ea da consistenta gestului sau. Definitorie este partea care alcatuieste substratul, interogativa, problematizanta si, astfel, cu sansa de a transcende paradigmei inca traditionale.
In mediu predominant crestin, intentional, Proclos inca atasat de traditie, cat se obiectiveaza in opera, participa la organizarea noului camp prin instructurarea tehnicii negative, a constructiei metafizice, instituita inca din epoca aurorala, cu Anaximandros (implicit), cu Parmenide (explicit). Caci Unul (hen) care se determina prin henade (henas), cum acestea, ca perechi, "incercuiesc" intregul, poate fi gandit numai negativ. in identitate cu sine, ca atare, Unul este de ne-stiut si de ne-cuprins, in urmare, de ne-trecut in logica discursiva a mintii noastre. Secunde, ca a doua diviziune, asa zicand dupa Joan Scotus Eriugena, fiind intr-un subiect, ele, prin ceea ce sunt, dau seama de ceea ce nu sunt, nici toate la un loc, nici fiecare in parte. Prin ele, deci, intrucat multidetermina nedeterminatul in sine, il gandim pe acesta ca atare. Coextensive si coeterne Unului, doar intrucat se interdetermina, ele fac posibila de-finirea de-nedefinitului.
In aceasta perspectiva, intre henadele procleene si "numele divine" areopagitice analogia este perfecta. "Mai presus de orice intelegere", depasind "orice pricepere a mintii", prin conditia sa de a fi indeterminatul in sine, "Unul", ca Dumnezeu, sta ca "supra-esentialitatea" de dincolo "de cuvant, de intelegere si de fiinta, fiind necunoscuta" (Numele divine, I, 1, 2). Tainic si de nepatruns, prin conditie de necunoscut si de nerecunoscut ca atare, in urmarea modului sau de a fi, paradoxal, nu ne inchide, ci ne asigura ca program infinit.
Fie si ca o simpla prezumtie, nu este exclus ca "metafizica" grecilor sa se fi construit in felul in care s-a construit si ca o "ispasire" a "vinei" lui Oedip, aceea de a fi facut ca Sphynx-ul sa dispara. Cu Oedip, misterul fusese anulat; trebuia reinstituit, ceea ce filosofia grecilor avea sa faca in mai mare masura decat mitologia si religia lor, daca nu in exclusivitate.
Dand sens transcendentei, in limitele de semnificare ale metafizicii, cu mijloacele acesteia, filosofii greci deja lucreaza apofatic, fapt care, important in sine, mai este si ca pregatire a fondului de aperceptie. Astfel incat, dupa Mihail Psellos, s-ar putea spune ca metafizica traditionala precrestina va fi pregatit constiintele sa primeasca invatatura crestina, in spatiu european, cel putin, prima care pune ideea de transcendenta, deopotriva, in semnificatie filosofica si teologica si inca intr-un concept epurat de orice cosmologism. Mai mult, transcendentei smul clasic (de tip platonic) este depasit intr-un transcendentalism de tot necesar pentru coerenta explicatiei.
Clement din Alexandria mai pastra paradigma platonica, acceptand distinctia "inteligibil"-"sensibil", conferindu-i chiar legitimitate vetero-testamentara de indata ce presupunea cunoasterea, pe cai nestiute, de catre intemeietorul Academiei a Facerii: "filosofia barbara da seama de o lume spirituala si de alta lume materiala". "Scriptura spune: intru inceput, Dumnezeu a facut cerul si pamantul; si pamantul era nevazut. Apoi adauga: Si a zis Dumnezeu sa se faca lumina; si s-a facut lumina. Nu ti se pare, ca din aceste cuvinte ale Scripturii si-a luat Platon doctrina sa, cand a lasat ideile fiintelor vii in lumea spirituala, iar in lumea aceasta a pus formele materiale, create dupa genurile celor spirituale?" (Stromate,V, 14,1-2).
Ps. Dionisie, un fel de Heraclit al epocii, printr-o obscuritate determinata de pasiunea pentru antinomie, in acelasi timp, perfect comunicabila cu acea procleana, dar nu neaparat mimetica, lucreaza cu un termen al divinitatii ca fiinta in sine contradictoriu (pentru complementaritate): este mare si mica, lumina si intuneric, asemenea si diferita, "mai presus de tot ce exista" si "prezenta deopotriva cu toate", devenind ca "totul in toate" (Num. div., IX, 4,5).
Transcendent si imanent, prin urmare in regim transcendental, Dumnezeu, teo-metafizica areopagitica ocoleste atat transcendenteismul de tip platonic, de pana la Republica VI, in limitele distinctiei inteligibil-sensibil, dar si imanentismul, posibil ca panteism, din Tiinaios. Fascinat de ea, Joan Scotus Eriugena o va folosi pentru o reconstructie usor panteista (daca nu, mai curand panenteista, lumea in Dumnezeu), aceasta cel putin-in interpretari de epoca, nu este exclus ca exagerase. Caci citita prin "transcendentalismul" areopagitic, reconstructia eriugeniana a lumii (cu cele patru diviziuni: ceea ce creeaza si nu este creat, ceea ce este creat si creeaza, ceea ce este creat si nu creeaza si, in fine, ca inchidere in cerc sau reintoarcere, ceea ce nu creeaza, nici nu este creat; cf. De Divisione naturae, I, 1,441-442) sa fie asemenea.
In sine, in pura conditie a transcendentei de tip metafizic (fiinta ca fiinta este fara de inceput si fara de sfarsit, nenascuta si nepieritoare, una si mereu aceeasi), Dumnezeu este "mai presus de intelegere", depasind "orice putere a mintii" (Num. div. I, 1). Cat insa este intemeietor, ceea ce inseamna si ca nimic nu poate sa stea alaturi (dincolo) de sine, este descriptibil, putand fi numit si gandit.
Daca Aristotel, in filosofia traditionala, numind fiinta ca fiinta si cauza prima, binele, gandirea care se gandeste pe sine, o lua in seama in cateva atribute infinit nemijlocite, la fel, in gandirea crestina, si Origen, Clement, Sf. Vasile cel Mare, Augustin.
Se deschidea, astfel, un mare si intens problematic capitol in metafizica, anume acela al ontologiei atributelor, cu un posibil principiu de intemeiere si de justificare intr-o observatie-avertisment cu valoare de regula a metodei de sorginte aristotelica: numeric, principiul este unul si numai ca specificatie in conditie dubla (ca materie si ca forma). Altminteri, mintea noastra n-ar mai fi fost in masura sa gandeasca neabatut fiinta ca una si intransformabila iar, totodata, generarea si multiplele. Fara presupunerea acestei reguli, am ramane inchisi in propozitia tautologica de inceput in orice metafizica, dar numai atat: fiinta este si nu poate decat sa fie.
Distingand insa atribute (in aristotelism, fie cele doua specificatii, fie cele trei supranumiri), ratiunea metafizica putea sa treaca la explicarea generarii si multiplelor cu respectarea unicitatii absolute a principiului, fiindca numai pe aceasta cale principiul era gandit ca Subiect al unor determinatii, la rigoare, in numar infinit si fiecare in parte infinita, stand in intregul ca intreg.
Ca subiect, Fiinta ca fiinta era trecuta, in logica si gramatica mintii noastre, din pozitie substantival-conceptuala in aceea verbal-judicationala. in urmare, deocamdata, in context aristotelic, despre Fiinta ca fiinta se putea spune ca este cauza prima, este Binele, este gandirea care se gandeste pe sine, sau, intr-o ordine pur formala, deci dincolo de o interpretare ori alta, ca este infinita si indeterminata, nenascuta si nepieritoare. Discursivitatea in campul ratiunii metafizice devenind posibila (printr-un fel de "divare"), constructia urma unei logici pozitiviste (catafatice).
Pentru ca sunt, fiecare in parte, ale intregului ca intreg, ceea ce inseamna ca nu-l impart (in caz contrar, Dumnezeu ar fi compus), ele sunt "nediferentiate", dar intrucat se disting unele de altele sunt si "diferentiate". In stilul paradoxal, cerut de logica metafizicii, al lui Ps. Dionisie Areopagitul, ele pot fi socotite nume "nediferentiate ale diferentierii divine".
In termen absolut, facand deci non-inteligibila existenta unui al doilea Dincolo (alaturi) de sine (ce ar putea fi decat nefiinta care insa, ca ne-fiinta, nu este?), divinitatea "se diferentiaza ramanand una; se multiplica si se amplifica in chip unitar, neabatandu-se de la unitate" (Num. div., II, 11).
Nici prototipuri ca in realismele de sugestie platonica (particulare evului mediu latin de dupa secolul al X-lea), nici asemenea monadelor leibniziene, nici "purtatoare infinitezimale ale cate unei structuri virtuale de extrema, de ultima simplitate", ca la Blaga (Diferentialele divine, p. 93), numele divine areopagitice par a sta, necontradictoriu, ca atribute, inca o data, infinit nemijlocite, daca fiecare este intreg in toate: Bine, Frumos, Iubire, Existenta de sine, Ratiune, Putere, Dreptate, Egalitate, Desavarsire, Sfintenie, Stapanire, Mare-si-mic, Acelasi-si-altul, Asemanator-si-neasemanator, Miscare-si-stare, Vesnicie-si-timp.
Dumnezeu este numit Bine, fiind esential Bine, trimitand "razele intregii sale bunatati asupra tuturor lucrurilor, potrivit cu puterea de primire a acestora". Din Dumnezeu ca Bine isi iau "temeiul statornicia, siguranta" "fiintele spirituale si inteligibile si puterile si lucrarile" si cerul si lumina care "participa la nasterea lucrurilor, aducandu-le la viata" (Num. div., IV, 1,6).
Ca Bine, este si Frumosul absolut, "cauza armoniei si splendoarei in toate". Supraesential, el insusi, pentru ca este vesnic si invariabil, fara de nastere si fara de moarte, pentru ca nu sporeste si nu scade, nu este intr-o parte si cateodata in proprie identitate, iar in alta si alteori contrariul sau, intrucat este frumos cu privire spre toate, din sine "isi trag existenta toate cele ce sunt, fiecare fiind frumos in felul sau".
Atribut inalienabil al lui Dumnezeu si, in acelasi timp, tot una cu Binele, este inceput si tinta pentru toate. Chiar si "non-existenta participa la Frumos si Bine, caci si ea este frumoasa si buna, cand dupa ce tagaduim pe toate, ea este, in chip supra-esential, atribuita cu laude lui Dumnezeu".
Principiu al armoniei, din sine vin unirile si separarile, asemanarile si deosebirile, potrivirea opuselor, pe scurt toate miscarile: cele circulare ale inteligentelor divine si ale sufletelor (in acest caz, ca "intoarcere in sine de la cele din afara"), ca si acelea, similare, proprii lumii sensibile. Iar o data cu miscarile, in aceeasi determinare si proportiile si masurile "care in armonii diferite" se amesteca, formand individualele, ele insele ca intreguri, specificate cantitativ, calitativ, prin marime, substantial, iar, dupa caz, inzestrate cu ratiune, intuitie, percepere si intelegere. Alaturi de acestea din urma si limbajul, "ajutator pentru suflet" (Num. div. IV, 7-11).
Bine si Frumos, fiind "cauza si autor si generator" si scop, pentru lume in ansamblul ei si in toate ale ei, in virtutea acelorasi lucrari, (ca daruire dreapta) este iubire absoluta si "cel iubit" si dreptate (dand "tuturora ce li se cuvine"), facand ca toate cele instituite sa revina la Sine; caci "El se misca si se aduce pe Sine, spre Sine si pentru Sine" (Num. div., IV, 14; VIII, 6).
Supra-fiinta, nelipsindu-i ceva si neprisosindu-i, Dumnezeu nu este ceea ce este prin adaugare a vreunei puteri sau determinatii. Faptul de a fi continut analitic, tocmai pentru ca este, nu insa in si prin altceva, da existenta din sine. Createle, asadar, isi iau existenta din El, cu atat mai multa cu cat participa mai direct.
Toate cele intemeiate (secunde ontologic) sunt ceea ce sunt prin participatie, deci ca ek (ex)-sistente (venite din, cu punctul de plecare, reazimul si reintoarcerea in), chiar daca unele nemijlocit iar altele mediat, multimediat. Si "universaliile la care participa cele existente, participa la existenta", ceea ce vrea sa spuna ca isi iau existenta din ceea ce este mereu in identitate cu sine. Dar si in ceea ce nu este in absolut, in fiinta determinata a createlor (Num. div. V, 5).
Pentru noi, Dumnezeu cel in sine este "de negrait si fara de nume" si necunoscut (agnostos), de necunoscut. Numai El se cunoaste, se gandeste si se rosteste pe Sine. Instituirea lumii, este chiar acest intreit (intr-un) act: "intr-un act unitar.. da existenta tuturor lucrurilor". "Cunoscandu-se in toate", creandu-le, "El este cu privire la El si cunoasterea si ratiunea si stiinta si pipairea si simtirea si parerea si aparenta si numele si toate celelalte ce nu pot fi nici spuse, nici numite. El este totul in toate si nimic in ceva din cele ce sunt. Este cunoscut tuturor din toate si necunoscut nimanui din nimic". Din toate acestea, dar mai cu seama in urmarea faptului ca "a anticipat in Sine, cauzele tuturor lucrurilor in chip unitar si pentru ca strabate toate" este Ratiune si intelepciune, Ratiunea si intelepciunea fara de margini (Num. div., IV, 1-3).
Fara de margini si nestingherit (nelimitat in creatie) care "iradiaza" peste tot in Frumosul in sine, la care participa toate intregurile compuse, Ratiune care da sens, Dumnezeu este puterea care "se imprastie si intra in tot ceea ce exista", de la firul de iarba la astre, de la minerale la oameni; si tot ea este aceea care cheama inapoi, "daruind insasi contopirea cu Dumnezeu" (Num. div., VIII, 5).
Luther avea sa-l invinuiasca pe Areopagit de a fi platonizat crestinismul. Dar adoptarea ideii de participatie, ca si definirea Frumosului, aproape in termenii si sintaxa din Symposion, poate si instituirea Binelui, nu sunt motive suficiente pentru un platonism de litera prezent in corpus-ul areopagitic.
Daca, totusi, se poate vorbi de un platonism (neoplatonism), faptul este lesne de inteles in acest caz si nu numai. Explicatia este la urma urmelor aceeasi ca si la Clement, la Origen, la Augustin. Pe scurt, metafizica platonica, poate, cea mai apropiata de conditia ideala a acesteia, nu avea cum sa fie ignorata. Daca da, trebuia reinventata.
Puterea, in acceptie areopagitica, participa la demonstratie prin anume similaritati esentiale. Proprietate care dezvaluie fiinta si se manifesta atat ca principiu activ cat si ca rezistenta, ceea ce distinge existentele unele fata de altele, in ordine individuala, dar si ca specii, in cateva acceptii, in platonism puterea pare a fi mai "aproape" de fiinta decat enteleheia (energheia) - actul, actualizarea, "faptul-de-a-sta neclintit-in-opera", aparand ca "modalitate a ajungerii in prezenta" (Heidegger, Repere pe drumul gandirii, p. 258). Ea, deci, tine de capacitatea fiintei (ideilor) de a intemeia, prin impartasire (participatie), "drumul in jos".
Cam in aceiasi termeni este pusa si de catre Areopagit, dar cu o mai mare pregnanta metafizica. "Act pur", spre a zice asa, Dumnezeu este si "puterea pura", aceea care in-fiinteaza, care da realitate, chemand lucrurile din non-existenta, ca posibilitate pura.
Neavand parti (necompus, in perspectiva elementologica), nu este, in sine, unul ca act, altul ca putere. in intregul sau este si intr-o specificatie si in alta (si din acest punct de vedere este egalitate, deci peste tot la fel), desi, logic, puterea este a actului, ceea ce inseamna ca inteligibila prin el.
Un intreg nediferentiat, Unul, fiind "totul in chip unitar, potrivit cu superioritatea unitatii" celei unice si model pentru cele create, dinspre sine, nedivizate (unitati, ele insele), Dumnezeu este desavarsire ("supra-desavarsirea"), trecand "dincolo de orice hotar", si fiindu-si perfect suficient siesi (Num. div., XIII, 1,2).

Pentru ca da fiinta cu dreptate, nesavarsind vreo "nelegiuire" (de unde sfintenia), tot asemenea, este permanenta purtare de grija. in-fiintand, este "posesiunea intreaga si desavarsita a tuturor celor frumoase si bune", deci stapanire (kyriotes), autoritatea suprema (to kyros), cel ce are puterea deplina (to kyrion) si vegheaza (pazeste, stapaneste) asupra tuturor (to kyrienon). Altfel spus, este providentiala, una si aceeasi - tes mias autes (Num. div., XII, 2).
Unul, in absolut, creandu-le si supraveghindu-le pe toate, Dumnezeu este omniprezent, deci marimea insasi la care participa (isi iau fiinta) cele mari, dar si cele mici. De aceea, este si mic sau subtil; fiindca "este si cauza elementara a tuturor lucrurilor; nu vei gasi niciodata ceva care sa nu participe la ideea micimii" (Num. div., IX, 2, 3).
O contradictie in termeni, de indata ce "marimea in sine nu admite niciodata sa fie si mare si mica in acelasi timp"? (Platon, Phaidon, 102d-e). In aparenta, da, in realitate insa, dincolo de intrebare (in limite aporetice), euporetic, Platon insusi admitea paradoxul, caci, mare, prin conditie metafizica, fiinta (ideea) este deopotriva intemeietoare (paradigmatica) pentru cele mici. Altminteri, acestea din urma ar presupune un alt principiu. Dar fiinta este una si nediferentiata.
Temei si model pentru cele, relativ, mai mici (relativ, pentru ca, in ordinea createlor, nu exista un mai mare sau un mai mic decat comparativ), fiinta in sine, este inteligibila astfel numai intrucat sta pentru toate direct sau nemijlocit. Indiferent insa de treapta de situare, ele sunt, in primul rand, intrucat sunt ca intreguri. La fel, cam ca Fiinta in Sofistul platonic, in reprezentarea Areopagitului, Dumnezeu este Acelasi-si-Altul, Asemanator-si-Diferit. Unul, vesnic si neschimbator, deopotriva, prezent in toate, Dumnezeu este perfecta identitate de sine, dar si diferit (altul), prin prezenta "in toate", ca devenire a "totului in toate".
Asemanatoare lui, cele ce sunt prin sine, din aceeasi ratiune, ele se si deosebesc. Semanand m toate, si semanand cu toate, lumea fiind o teofanie generala, el nu seamana cu nimic, nefiind nicaieri ca atare, desi peste tot la fel, indreptatind (Num. div" IX, 4-7).
In identitate absoluta, poate fi numit si stare ("Dumnezeu ramane in sine insusi, fixat intr-o identitate neclintita"), dar, intemeietor, "inainteaza spre toate lucrurile", ca miscare spre ele, si, deci, prototipul, pentru toate celelalte similare: de la cele mai "de sus", mai nemijlocite la cele mai "de jos", mijlocite, pe verticala, si de la unele la altele, pe orizontala. Nemiscat, ne-miscare in sine, generand, da modelul miscarii; nu dintr-o "pornire" (cine si ce l-ar predetermina?), ci in urmarea faptului de a fi temei-inteme-ietor (Num. div., IX, 79).
In sfarsit, doar in ordinea capacitatii noastre de a enumera si descrie; altfel, "numele" - atributele sunt de nenumarat (problema insa nu este de a fi exhaustivi; in ontologia atributelor ca si in categoriologie, enumerarea completa nu este deloc o conditie), in fine, deci, Dumnezeu este vesnicie si timp, El, care sta dincolo de veac si de timp.
Vesnicia Sa este eternitatea Sa, dar si in-vesnicire a celor create, pentru ca ele sunt, prin temeiul lor, nepieritoare, dar pasagere ca durata in existenta. Daca vesnicia este temporalitate, nu i se aplica lui Dumnezeu, dar daca o intelegem ca perenitate a creatiei, Dumnezeu poate fi numit, ca Fiinta vesnica, inainte de orice timp insa creator al timpului, pentru ca genereaza individualele, determinate (limitate) ca existente, deci, si spatial, temporal (Num. div., X, 3). Aducandu-ne aminte de Augustin: daca suntem intrebati ce este timpul, nu putem (nu stim) raspunde. Daca nu, suntem in masura s-o facem, pentru ca timpul este tainic, in temeiul lui, si prea al nostru, in conditia noastra.
Iarasi, o situatie paradoxala: inainte de timp, atemporal, Dumnezeu, indreptati torul, prin individuare, in actul creatiei, fixeaza in durata pe toate cele create. Ce este timpul lor, o stim, dar cum din ne-timp vine timpul, ramane intrebarea. Dinspre noi, raspundem: dinspre fiinta in sine, insa nu. Or, se cuvine sa ne mentinem intr-o stare de perplexitate, cea mai intrematoare.
Ca Augustin, si Ps. Dionisie Areopagitul indemna catre un timp "trait" si mai putin "perceput". Totusi, apasand mai mult pe "spatializare" (individuare), Ps. Dionisie da seama de un "continuum" spatio-temporal, in ordine fizica, prin raportare metafizica. Creatia, ca trecere a Fiintei in ordine secunda, este si individuare, in limita de existenta, deci de loc si durata.
De aici insa, mai cu seama de aici, asa zicand, criza ratiunii metafizice: Dumnezeu nu este (desi este) Bine, Frumos, Dreptate, Egalitate, Ratiune, Desavarsire etc. Numim ceea ce nu are nume, definim ceea ce nu cunoastem. Nu ne instituim, printr-un orgoliu imens, in masura a tuturor celor ce sunt si a celor ce nu sunt, intrucat nu sunt?

Dar Dumnezeu, nu poate fi nici perceput, nici gandit. Ne apropiem de El prin "negarea si transcenderea a toate" celor cunoscute ca fiind ale Sale. Suntem, deci, un itinerar, o ascensiune; il determinam (il, ni-l afirmam, ni-l apropiem cat mai exact), departandu-ne de lucruri (negandu-le metodic, deci, punandu-le in paranteze). In sine insa, el este cu totul altceva decat numele (numirile) date, acestea posibile prin luarea in seama a celor existente, numai indicative pentru temeiul lor, si nu a naturii acestuia care depaseste mintea (Num. div., VII, 1-3).
Cunoasterea prin lucruri si numirea sunt doar simbolice, pentru toate cele ce din ordinea creatiei sunt simboluri, vestigii sau amprente sau imagini ale incognoscibilului si inefabilului. Itinerariul mintii catre Dumnezeu este o ascensiune, lumea fiind ca o scara intre cele sensibile si cele divine, de la unele catre celelalte, ca de Ia mai putin la mai mult, de la aparent la esential, prin cunoastere - gnosis - catre necunoastere - agnosia, paradoxal, apoteotica si, asa zicand dupa poet, in necuvinte. "Cu cat ne urcam mai sus, cuvintele se imputineaza", iar cand vom intra in "intunericul supraluminos", "tacerea absoluta si incetarea gandirii" ne desavarsesc rostirea si reflectia (Teologia mistica, 3).
Suprasubstantialitate (hyperonsiotes), suprabunatate (hyper-agathotes), supraintelepciune (hypersophos), supraperfect-supraperfectiune (hyperteles), Dumnezeu nu are a fi cunoscut in sine si ca atare; ar fi "cuprins" (caci a cunoaste inseamna a "incercui") ceea ce, mai inainte de orice, ne-ar arunca pe noi insine in perplexitate, din care am iesi, daca am mai iesi, fara teologie si fara metafizica, ori, in alte cuvinte, cu renuntare la exercitarea teo-metafizica a mintii noastre.
Pentru ca numim si gandim simbolic, ontologic noi insine fiind simbol (ca fiinta teandrica), si intrucat lumea este o "scara", ne apropiem mereu de Absolut, mai intens catafatic in "treptele" de jos, si in mai mica masura, urcand (specia, genul, clasa sunt definibile intre mai afirmativ si din ce in ce mai negativ), pana in fata marii rupturi epistemologice, dincolo de care nu putem gandi decat apofatic.
Este un alt mod de a fi al procedarii ontologiste, poate, cel mai consistent, datorita presupunerii, "rupturii" care da seama de distinctia prim-secund (metafizic-fizic) si tocmai de aceea, prin negativitate, paradoxal, sta ca o punte de trecere "dincolo", in afara logicii apofatice, oricat ar parea de ciudat, tot ceea ce este, in ordinea evidentei sau in aceea a non-evidentei, ar cadea in regim cratylean. Fiind noi insine si lucrurile, iar prin toate, si o natura comuna, dincolo de acesta si de acela, de atunci si de acum, cand ne-am apleca asupra-ne si asupra-le, am afla ca nu ne putem si nu le putem justifica. Am cadea in regimul lucrurilor, chiar mai jos, nestiind ca suntem.

Gheorghe Vladutescu
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-medievala/o-ontologie-atributelor-71691.html

Tacerea este comunicare… Aflati care sunt cele 11 tipuri de tacere!

Tacerea face parte din comunicare. Asa cum putem comunica prin absenta gesturilor, la fel de bine putem comunica prin absenta cuvintelor. Tacerea nu inseamna intotdeauna a nu avea nimic de spus, asa cum nu intotdeauna a vorbi inseamna a avea ceva de spus. Sunt momente in care prin tacere putem sa exprimam mult mai multe lucruri decat prin cuvinte. De ce alegem uneori tacerea in locul unui raspuns prin cuvinte? Poate pentru ca tacerea este susceptibila de ambiguitate, de echivocitate, in mai mare masura decat cuvintele; oamenii uneori nu au curajul rostirii, si atunci prefera sa inlocuiasca cuvintele cu o tacere sugestiva.

Sunt multe, foarte multe tipuri de tacere. Vom enumera cateva:

1) Tacerea cuiva care este tensionat, suparat, frustrat, aproape de a izbucni de manie;

2) Tacerea cuiva care este atent sa asculte sau sa priveasca sau care este fascinat de ceea ce se petrece in jurul lui;

3) „Tacerea de plictiseala” exprima o „deficienta” a situatiei, o evaluare negativa a ceea ce se intampla. Ea poate uneori chiar sa implice o atitudine de superioritate care ii va ofensa pe ceilalti;

4) Tacerea care apare pentru ca nu mai stim ce sa mai spunem, cea care se intampla cu un prieten nou sau in situatia cand ne aflam in fata cuiva ce abia ne -a fost prezentat. In timpul acestor intalniri ne asteptam la ceea ce spune fiecare. Tacerea este teama si poate reprezenta un sentiment de jena, o constiinta de sine devenita brusc prea ascutita;

5) Tacerea prezenta atunci cand reflectam la ceva ce ni se spune; in acest caz ne ia timp sa asimilam informatia;


6) Tacerea care exprima ca nu intelegem ceea ce ni se spune; in asemenea caz, putem sa fim intr -o asemenea confuzie, incat nu mai stim nici macar ce intrebari sa punem pentru a obtine o lamurire.

7) Tacerea de reverenta, de respect, de meditatie sau de contemplatie. Aceasta se poate produce intr -o biserica, in timpul unei rugaciuni, sau pentru ca vedem brusc ceva atat de minunat incat „ramanem cu gura cascata” ori profund emotionati.

8 ) Tacerea „dogmatica”, cea care inseamna: „nu mai am nimic de spus cu privire la acest subiect”.

9) Tacerea dintre doi indragostiti care nu fac altceva decat sa se tina de mana si care nu simt nevoia sa vorbeasca. Este o tacere plina de caldura si complicitate. Este gingasa, nu simtim nevoia sa o rupem, dimpotriva, vrem sa o prelungim, caci reflecta profunzimea relatiei noastre. Oamenii care se cunosc bine nu au neaparata nevoie sa vorbeasca pentru a comunica. O privire, un zambet le sunt suficiente si cuvintele nu sunt necesare.

10) Tacerea de durere si de suferinta este un alt tip. „Ei se priveau unul pe celalalt fara a spune un cuvant”. Aceasta este o tacere dificila. Stim in mod intuitiv ca cuvintele nu pot exprima simpatia si respectul pe care am vrea sa le oferim unei persoane care sufera. Simplu fapt de a fi prezenti este suficient.

11) Tacerea de sfidare, ostentativa, o specie de tacere calculata. Aceasta seamana intrucatva cu tacerea copilului care „face nazuri” fara a spune un cuvant, cu cea a prietenului care nu ne raspunde sau cu tacerea ce se asterne intr -o sala de curs, spre sfarsitul cursului, cand profesorul intreaba:”sunt intrebari?” si nimeni nu scoate un cuvant, de teama ca vor declansa explicatii ale profesorului care ar depasi ora de curs.
Sursa:http://www.almeea.com/tacerea-este-comunicare-aflati-care-sunt-cele-11-tipuri-de-tacere/

Solitudine si singuratae(metafizica)

Solitudine si singuratate
de Osho


"Tacerea este spatiul in care omul se trezeste. Daca puteti sa ramaneti
singuri, absolut singuri, fie doar si o singura clipa, ego-ul va muri, eul
 va muri. Ego-ul nu exista in sine; el este intotdeauna in relatie cu cineva.
Asa ca, ori de cate ori esti singur, te cuprinde o teama profunda pentru ca,
dintr-o data, falsa identitate incepe sa dispara. Iar adevaratei identitati
ii mai ia putin timp pana sa apara, caci ai pierdut-o cu foarte multi ani in
urma. Ca sa inalti un pod peste golul cascat in atatia ani e nevoie de timp.
In acel interval de timp, faptul ca nu stii cine esti te face sa te simti ca
iti pierzi mintile. Incepi imediat sa faci ceva, doar ca sa ai o ocupatie.
 Si astfel, falsa identitate nu dispare, ea ramane activa.
Solitudinea slabeste Eul. Nu mai exista nimic cu care am putea fi in
relatie, si - datorita acestui fapt - ego-ul nu poate exista. In consecinta,
daca sunteti gata sa acceptati solitudinea, fara cea mai mica ezitare - fara
dorinta de a fugi - sau de a va intoarce, daca acceptati realitatea
 solitudinii voastre asa cum este ea, aceasta devine o ocazie extraordinara.
Sunteti ca o samanta, care contine o multime de posibilitati. Amintiti-va
insa ca samanta trebuie sa explodeze, astfel incat planta sa poata creste.
Ego-ul este la fel ca o samanta, el este o posibilitate. Cand el se
deschide, in voi se naste Divinul. Si tocmai solitudinea va conduce la
 aceasta unitate.
Cand sunteti absolut singuri, nu mai sunteti. Clipa de solitudine va face
sa explodati. Va raspanditi in infinit. A ajunge la solitudine - iata
singura revolutie autentica. Si aceasta necesita mult curaj. Cautarea
spirituala converge in intregime spre clipa de explozie, clipa in care ne
regasim absolut singuri. Solitudinea aduce cu sine extazul. Numai ea
 permite obtinerea iluminarii.
Orice efort de evitare a singuratatii esueaza si va esua, deoarece este
impotriva legilor fundamentale ale vietii. In fond, nu ai nevoie de un
surogat care sa te faca sa-ti uiti singuratatea; trebuie doar sa devii
constient de singuratatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o
experimenta, de a o simti, este atat de frumos tocmai pentru ca reprezinta
eliberarea de multime, de turma, de celalalt. Este eliberarea de teama de a
fi singur. E de ajuns sa auzi cuvantul "singur", ca iti si amintesti de o
rana; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te raneste. Ai nevoie
 de cineva pentru a-l umple.
Cuvantul singuratate nu are acelasi sens - de rana, de gol care trebuie
umplut. Singuratate inseamna pur si simplu implinire. Esti un intreg; nu
 este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa.
Incearca deci sa gasesti centrul tau launtric in care esti totdeauna singur,
in care singuratatea a fost intotdeauna perfecta. In viata, in moarte sau
oriunde ai fi, esti mereu singur. Insa aceasta singuratate este atat de
plina - nu este nici un gol -, atat de completa, atat de incarcata cu toate
darurile vietii, cu toate frumusetile si binecuvantarile existentei, incat
imediat ce ai gustat din propria ta singuratate, durerea va disparea. In
locul ei se va naste un ritm nou, de o extraordinara blandete, pace,
 fericire si binecuvantare.
Aceasta nu inseamna ca un om care este centrat in singuratate nu isi poate
face prieteni; in realitate, numai o asemenea fiinta poate avea prieteni,
deoarece pentru el prietenia nu mai reprezinta o nevoie, ci o impartasire;
fiinta umana are atat de mult, incat poate imparti cu altii."

Osho
Srusa:http://esoterism.ro/ro/solsing.php

Necesitatea abandonului fata de divin (metafizica)

Necesitatea abandonului fata de Divin

 „S-ar putea, desigur, sa existe supunere din teama, cand cineva vine cu o sabie si-i cere cuiva: «gata, supune-te». Dar, de indata ce acea persoana se indeparteaza, s-ar putea ca cel in cauza sa ia o alta sabie si sa ii taie beregata. O astfel de supunere nu are adevarata semnificatie. Este o supunere care va este impusa cu forta. Toate supunerile de acest fel au creat probleme, pentru ca produc o reactie. Dar abandonul vostru fata de Divin va aduce o mare bucurie, asemenea sarii care se dizolva automat in mare, in apa. Aceasta natura solubila aduce cu adevarat bucurie. Daca ati putea simti doar asta in interiorul vostru: ca sunteti una cu Divinul, ca sunteti dizolvati in oceanul Divinului. si atunci nu veti fi decat iubire si compasiune infinite, si ca urmare, bucurie infinita.”
 „Nimeni nu ar fi putut crede ca aceasta putere poate fi simtita, nimeni nu si-ar fi putut imagina ca o astfel de putere exista cu adevarat. Acum, din fericire, existenta acestei puteri este o realitate universal recunoscuta pentru voi toti. Voi aveti certitudinea acestei puteri, pentru ca o puteti simti in interiorul vostru, iar atunci cand o percepeti, sunteti foarte bucurosi. Va puteti da seama cand cineva va spune sau nu adevarul, pentru ca aveti ajutorul vibratiilor in acesta privinta, as spune; puterea lui Adi Shakti va spune adevarul.”
 Adi Shakti - intruparea dorintei lui Dumnezeu Atotputernic (a DUHULUI SFANT)
„Reflectarea lui Adi Shakti in interiorul vostru este Kundalini. Tot ceea ce este creat in acest univers si in multe alte universuri este lucrarea lui Adi Shakti. Multi oameni cred ca exista un singur Dumnezeu; este adevarat, Dumnezeu este unul singur: Dumnezeu Atotputernic. Dar El are propriile puteri pe care le poate intrupa intr-o entitate, pentru a avea expresia propriei manifestari. Astfel, mai intai El a creat puterea lui Adi Shakti. Cand Ea a fost creata, s-a produs un sunet, sunetul pe care il numim OM – logosul sau cum il mai numiti, sunetul primordial. si trei puteri au aparut din acest sunet: A, U si M – OM (AUM). Adi Shakti este Cea care intrupeaza dorinta lui Dumnezeu Atotputernic. Dorinta lui Dumnezeu Atotputernic vine din compasiunea Lui si serveste propriei Sale exprimari, propriei Sale manifestari, propriei Sale reflectari. As putea spune ca, probabil plictisit de singuratate, El s-a gandit sa isi creeze un companion care sa ii manifeste dorintele.
 Astfel, Puterea lui Dumnezeu Atotputernic s-a separat de El si a alcatuit o intrupare a compasiunii Lui, a dorintei Lui de a crea. in sanskrita este numita Chitvilas - bucuria lui Adi Shakti. Chit este atentia. Atentia isi are propria bucurie, iar pentru a manifesta aceasta bucurie a atentiei noastre, Ea a creat toate universurile, a creat-o pe Mama Pamant, a creat intreaga natura, toate animalele, toate fiintele umane si pe toti sahaja yoghinii. in acest mod a fost infaptuita intreaga creatie.”
 Adi Shakti – Forta Naturii
 „in acest punct, ne-am putea intreba: «De ce nu a creat Ea de la bun inceput fiintele umane?». Aceasta a fost ideea lui Dumnezeu Atotputernic: sa creeze fiintele umane. Dar Adi Shakti, ca Mama, avea propriul Ei mod de exprimare. Ea s-a gandit ca trebuie sa creeze oglinzile in care Dumnezeu Atotputernic sa isi priveasca chipul, sa isi contemple propria imagine si propria natura, si astfel a avut loc acest lung lant al evolutiei. Evolutia trebuia sa se desfasoare in acest mod, pentru ca fiintele umane trebuiau sa stie de unde vin. Trebuie sa stim ca provenim din Natura. Chiar si Natura trebuie sa stie ca vine din Mama Pamant, iar Mama Pamant insasi are propria sa Kundalini. si ea la randul ei nu este doar pamant mort, ci are o constiinta, gandeste, intelege si reglementeaza.
 Puteti vedea in natura cum fiecare copac isi are propriile limite, cum fiece fruct este produs de un anumit copac… Cum poate fi? Cine se ocupa de acest fel de reglementari? Daca Mama Pamant s-ar fi rotit cu o viteza mai mare decat cea de acum, noi nu ne-am mai fi nascut. Daca viteza ar fi fost mai mica, lucrurile nu ar fi functionat. Observati intregul plan care a fost conceput - un plan minunat in care Mama Pamant trebuie sa se roteasca in jurul soarelui, de asa maniera incat anotimpurile sa fie create. De aceea puterea Parama Chaitanya, care este puterea lui Adi Shakti, mai este numita si Ritambara Pragnya. Aceasta este Puterea care infaptuieste intreaga munca vie, toata organizarea, toata creatia.”
 Principiul comun al vietii care ne leaga
„Asadar, indiferent de obarsie, indiferent de tara in care v-ati nascut, indiferent de cultura voastra, voi sunteti fiinte umane, sunteti toti la fel, in esenta: radeti la fel, zambiti la fel, de asemenea plangeti la fel. Nu am vazut pe nimeni sa planga cu mainile si lacrimile sa-i curga din degete – nu-i asa? in acest mod trebuie sa intelegem ca noi toti suntem legati printr-un principiu comun al vietii; iar acest principiu comun al vietii prin care Adi Shakti ne-a legat este acela ca noi toti o avem pe Kundalini in interiorul nostru, toate fiintele umane o au pe Kundalini in interior. Ea exista si in animale, dar nu este atat de dezvoltata, nu este inca ceea ce s-ar putea numi o Kundalini completa, care poate fi trezita, activata. Numai in fiintele umane ea a evoluat ca o conexiune, sub forma Fortei Divine din interiorul nostru, care este reflectarea lui Adi Kundalini, care poate fi trezita cu atata usurinta in aceasta Kali Yuga. Acesta este principiul comun noua tuturor; de aceea ca trebuie sa ii respectam pe toti oamenii, toate fiintele umane, indiferent de natiunea din care provin, indiferent de tara careia ii apartin, indiferent de culoarea pe care o au – pentru ca ei toti o au pe Kundalini in interior.
 Apoi, mai sunt oameni, asa cum sunteti voi, care sunt iluminati, care si-au primit Realizarea. Deci, cand voi intelegeti ca aceasta este bucuria atentiei lui Adi Ma, a Mamei Primordiale, atunci totul este doar joc si bucurie.”
 Atunci cand cauti, Dumnezeu te cauta la randul Sau
„Atunci cand ati dobandit cresterea deplina a spiritualitatii voastre, ce ar trebui sa vi se intample? Ce ar trebui sa simtim? Cum vom exista atunci? – este o intrebare pe care ati pus-o de multe ori. V-am spus cum Dumnezeu s-a simtit singur si de aceea a creat-o pe Adi Shakti si, prin Ea, intregul univers a fost creat. Dar, este de asemenea adevarat ca, atunci cand voi cautati, Divinul va cauta la randul Sau. De asemenea, cautarea va este rasplatita pe deplin, daca intelegeti un lucru simplu despre Divin: ca este Cel care v-a dat inteligenta, este Cel care v-a dat intelepciune, este cel care v-a dat tot ceea ce aveti – asa cum spune cantecul: «tot ceea ce avem, Tu ne-ai daruit». Daca asa stau lucrurile, daca tot ceea ce aveti va este dat de Kundalini a voastra, de aceasta putere materna a propriei voastre Kundalini, atunci este foarte important sa intelegeti de ce trebuie sa o multumiti, sa-i faceti pe plac. Trebuie sa incercati sa vedeti ce ii este pe plac. Cum v-am spus, intre Divin si sufletele realizate exista o relatie speciala. Divinul este fericit cand voi sunteti fericiti. Sau, am putea spune, cand Divinul va face fericiti, iar voi sunteti fericiti, atunci Divinul este fericit. Este o relatie deosebita si este foarte stransa, foarte stransa, am putea spune asemenea celei dintre soare si razele lui, sau dintre luna si propria-i lumina. Este foarte stransa, extrem de fireasca, este innascuta si ea ar trebui sa va dea controlul deplin asupra voastra insiva si asupra evolutiei voastre.”
Sursa:http://esoterism.ro/ro/abandondivin.php

Filosofia naturii

Epicur - Filosofia naturii

Caracteristic in ceea ce priveste fizica epicureica este faptul ca Epicur nu cerceteaza natura dintr-un interes pur stiintific, ci el este determinat de intentii etice. Principiul fundamental al filozofiei epicureice era reducerea fenomenelor naturii, in opozitie cu explicarea teleologica religioasa, la cauze pur naturale si materiale. El era de parere ca explicarea teleologica il tine pe om sub puterea superstitiilor si intr-o spaima continua. De aceea, Epicur isi propune sa elibereze pe om de aceasta spaima si de superstitii si sa-i redea acestuia linistea sufleteasca. Daca omul isi da seama ca in natura totul se intampla in chip necesar si dupa legi interne, acesta scapa de sub tirania superstitiilor de tot felul si astfel el isi castiga linistea interioara. Epicur mai credea ca nu poate face acest lucru mai bine decat cu ajutorul filozofiei democritiene, care i se parea a fi cea mai stiintifica.
Epicur insusi a recunoscut ca scrierile lui Democrit i-au dat impuls ca sa se ocupe cu filozofia si ca este un elev al acestuia. Acelasi lucru il sustin si cei doi prieteni si elevi ai lui Epicur: Leonteus si Metrodor. Si, intr-adevar, ideea centrala a filozofiei lui Epicur este ideea democriteana ca in realitate nu exista decat atomii si spatiul gol, ca "nimic nu se poate naste din nimic, nici chiar prin vointa zeilor". Pentru Epicur a fost necesara teoria ca nu exista decat atomi si spatiul gol - pe care el si-a insusit-o de la democriteanul Neusiphanes - fiindca a fost silit de aceeasi necesitate, ca si Democrit, sa ajunga la un substrat constant al tuturor lucrurilor si al tuturor schimbarilor din lume. Ideea lui Epicur este ca atat o creatie absoluta, cat si o dis­trugere absoluta a lumii sunt tot atat de imposibile si schimbarile calitative se prezinta mereu ca fiind o asemenea producere sau disparitie absoluta a opozitiilor si de aceea elementele ultime ale realitatii - atomii - nu pot poseda decat caracteristici deosebitoare cantitative si nu si calitative. Impartirea fiecarui lucru compus duce, in ultima analiza, la anumite particele, ce nu mai pot fi impartite, asadar la atomi, ce constituie substratul neschimbat al tuturor lucrurilor. Atomii trebuie sa fie neschimbatori si individuali, fiindca in caz contrar, daca impartirea s-ar continua in nemarginit, atunci la sfarsit s-ar narui totul in neant si apoi din acest neant s-ar produce iarasi toate lucrurile, ceea ce, dupa Epicur, este cu neputinta.
Sa presupunem, zice Lucretius Carus, un elev al lui Epicur, ca atomii ar putea fi impartiti la nesfirsit. Atunci ar mai putea oare exista vreo deosebire intre lucrurile mici si cele mari? Nici una, caci atunci ar insemna ca atat lucrurile mai mari cat si cele mai mici ar fi constituite deopotriva din infinit de multe particele, ceea ce epicureului i se pare a fi absurd. De aceea atomii sunt entitati ultime, ce nu mai pot fi impartite, nici distrusie, din motivul ca acestia nu mai au in ei nici un spatiu gol: atomii sunt eterni.
Afara de marime, forma si greutate, atomii nu mai au nici o calitate. Culoarea, caldura si mirosul isi au originea in amestecul atomilor. Epicur, ca dealtfel si Lucretius, exprima clar ideea ca impresia schimbarilor calitative este produsa numai prin "amestecul" si "dezamestecul" atomilor, asadar prin schimbari cantitative. Producerea acestui amestec presupune posibilitatea pe care o au atomii de a se misca cat si spatiul gol.
Fr. A. Lange este de parere ca aceasta idee, prin care se neaga existenta starilor interioare, in opozitie cu miscarile si combinatiile externe, este caracteristica fundamentala a oricarui materialism. "Prin acceptarea starilor interioare atomul se transforma in monada si cu aceasta are loc miscarea inspre idealism sau naturalism panteist".
Epicur combate si parerea lui Aristotel ca spatiul ar fi marginit si ca elementele ar avea un loc natural, prin aceea ca afirma ca spatiul ar fi ceva omogen si ca atomii cad cu aceeasi viteza in spatiul gol sau vid. Nemarginirea spatiului si nemarginirea atomilor corespund, caci, zice Epicur, daca spatiul ar fi marginit iar numarul atomilor nemarginit, atunci acestia din urma n-ar avea loc in spatiu si invers, daca spatiul ar fi nemarginit, iar numarul atomilor marginit, atunci acestia ar fi raspanditi prin spatiu si n-ar ajunge niciodata sa formeze lumea si lucrurile dintr-insa.
Democrit explica formarea lumii prin aceea ca el facea ca teoretic atomii, in miscarea lor, sa se loveasca unii de altii si astfel sa formeze virtejuri, care devin astfel originea formarii lucrurilor. Epicur nu accepta aceasta explicare, fiindca atomii n-au posibilitatea sa devieze din calea lor. De aceea el atribuie atomilor spontaneitate, libertate si autodeterminare, gratie carora acestia se intalnesc, intr-o deviere, fara de nici o cauza, din drumul necesar al miscarii lor. In felul acesta Epicur paraseste explicarea pur cauzala a formarii lumii si el face acest lucru pentru a salva libertatea de vointa a omului, fara de care Epicur stia ca nu este posibila nici o etica.
Din aceste virtejuri ale atomilor se nasc lumile, caci, daca universul este infinit si daca lumea noastra nu este decat o parte din acest univers, atunci, dupa Epicur, exista o infinitate de asemenea lumi, conform cu ideea ca spatiul si numarul atomilor este infinit. Si daca universul, ca totalitate, este etern, totusi diferitele lumi, cum este a noastra, sunt produse si, ca atare, trecatoare. Caci aceasta infinitate de lumi se ga­seste intr-o eterna devenire si trecere, atomii amestecandu-se si despartindu-se mereu si mereu. In urma infinitelor posibilitati de a se combina ale atomilor, si lumile ce se nasc din aceste amestecuri sunt foarte diferite. Se poate intampla ca o lume sa semene cu alta, dar din motivul ca in nemarginirea timpului se pot produce toate combinatiile posibile intre atomi, nu se poate intampla ceva ceea ce n-ar mai fi fost.
Este clar ca in urma acestei conceptii mecaniciste, Epicur nu putea ajunge decat la ateism. Pentru acesta lumea nu este stapanita decat de materiale si de catre legile absolut necesare ale acesteia, care exclud atat creatia din nimic cat si conducerea universului de catre o providenta divina. Cauzele pentru care Epicur accepta ateismul sunt urmatoarele: opozitia lui fata de pasivismul stoicilor, grija fata de salvarea libertatii de vointa si actiune a omului si nazuinta dupa o fericire suprema. Totusi este interesant ca, desi acest filozof neaga existenta unei Providente divine in lume, totusi, contrazicandu-se, afirma ca credinta in zei este o conditie esentiala pentru ca omul sa poata ajunge la fericire.
Interesanta este si conceptia epicureica despre zei. Epicur afirma ca zeii sunt fiinte corporale, frumoase, constituite din atomi eterici si, ca atare, asemenea oamenilor. Epicur le atribuie zeilor chiar si deosebiri de sex, fiindca el credea ca forma omeneasca este cea mai frumoasa si pentru ca fericirea, virtutea, ratiunea si sufletul nu pot exista decat in legatura cu un trup omenesc. Dar, totusi, zeii lui Epicur sunt netrecatori si nespus de fericiti; doua caracteristici esentiale ale acestora, asigurate prin aceea ca zeii nu se afla in lume ci in spatiile initer-mundane (meta kosmia), asadar departe de schimbarile din lume, unde ei gusta, intr-o liniste fericita si multumire deplina fericirea lor, fara ca sa se intereseze catusi de putin de destinul lumilor sau de acela al omului. Constient de contrazicerea dintre corporalitatea zeilor si netrecerea acestora, Epicur cauta sa ocoleasca aceasta contrazicere cu afirmatia ca zeii ar avea un corp eteric, fiindca atomii acestui corp sunt nespus de stravezii.
N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/epicur-filosofia-naturii-71742.html

Existenta, non-existenta si raul ca reintoarcere la neant

Pentru fiinte create din nimic, cum suntem noi oamenii, existenta trebuie sa fie un fapt care mira. Vorbesc nu numai de persoanele care nu au o credinta in Dumnezeu, dar si in cazul categoriei opuse, a celor care cred. Existenta oamenilor si a creatiei in general apare ca nefiind o necesitate, poate mai ales pentru cineva care crede intr-un Dumnezeu liber, chiar mai presus chiar de libertate, Care, in consecinta, nu creaza nimic din necesitate.
O asemenea mirare au mai avut-o si altii, Heidegger de exemplu, care scria ca mai fireasca i se pare non-existenta decat existenta care il mira, sau Nichita Stanescu care spunea ca faptul de a fi este atat de uimitor si admirabil, incat poate fi asemanat mai degraba intamplarii decat legilor. Desi mai distantat de filosofie, care pune totul in seama unor legi imuabile, poetul nostru e la fel de departe si el de invatatura revelata crestina.
Pentru un crestin insa, existenta nu se datoreaza nici vreunei legi apriorice, nici unei intamplari, ci evident bunatatii si iubirii lui Dumnezeu, dar acest fapt nu-l impiedica chiar si pe el sa se mire, uimindu-se in sine de minunatul fapt de a exista. Cred ca acest lucru, aceasta mirare, provine din faptul ca noi oamenii, ca si restul creatiei, nu avem existenta sau izvorul ei in noi insine. Acest fapt nu-l putem uita niciodata, ne insoteste in subconstient, este responsabil poate de spaima in fata mortii care devine temuta tocmai pentru ca ar putea insemna pentru unii o reintoarcere in neant.
Ne miram de faptul ca existam dar nu putem concepe nici nimicul in sine decat concepandu-l tot ca pe "ceva", ceea ce arata pe de alta parte pentru un crestin ca omul este destinat de Creator eternitatii. Eternitatea aceasta, pe care omul nu o are in sine, este un dar al lui Dumnezeu. Nemurirea sufletului nu se datoreaza substantei lui eterne (ar fi o viziune mai degraba filosofica) ci vointei lui Dumnezeu care vrea sa mentina vesnic in exsitenta orice faptura pe care a creat-o.
Dumnezeu insa este izvorul binelui, iar o lipsa a relatiei cu el devine sursa raului. Raul nu exista in sine, precum s-a spus, ci e un fel de reintoarcere la neant a creaturii care provine din nimic. Problema raului e legata de existenta si de non-existenta din care au fost create toate fapturile. Mai degraba decat o categorie morala, raul este un esec existential, un mod de a exista, paradoxal mai apropiat de a nu fi decat de a fi, fiindca existenta creaturii provine de la Dumnezeu.
Pacatul, care este un rau pus in practica, e un mod prin care omul incearca sa traiasca fara Dumnezeu. Ne aflam in situatia celui caruia i se ofera un deget, dar el vrea toata mana. Omului i s-a oferit existenta, si aceasta nu dintr-o necesitate a lui Dumnezeu, dar omul vrea sa existe separat de El, autonom, cazand prada celei mai mari iluzii din toata istoria creatiei: dezvoltarea in autonomie, in independenta fata de Dumnezeu.
Exista ceva in noi care ne ispiteste sa incercam sa ne realizam prin propriile noastre puteri. Acesta este samburele de unde pleaca tot pacatul, e un fel de mandrie a realizarii de sine prin sine insusi. Omul vrea sa fie ca Dumnezeu, dar fara El. Dumnezeu vrea ca omul sa fie dumnezeu,dar impreuna cu El, care este Binele in Sine. De aceea neascultarea, adica raul raman pentru om singura metoda prin care se insala ca se va putea autorealiza independent. Si nu vorbim numai despre atei care vor sa se realizeze prin sine.
Chiar si cei care cred, uneori vor sa se mantuiasca tot prin sine insusi. Practica asceza ca pe un efort propriu, postesc cu inversunare, isi aduna toate puterile sa respecte voia lui Dumnezeu, dar fara sa se umileasca cerand ajutorul Lui. Vor sa fie in stare la judecata sa-L oblige pe Dumnezeu sa le dea mantuirea pe care o merita, care se datoreaza efortului lor.
Daca nu reusesc o viata de asceza, nu vin la pocainta, ci devin razbunatori pe ceilalti semeni si uneori, pe ei insisi. De fapt metoda aceasta a raului facut altora sau lor insisi este tot un mod de a se razbuna pe Dumnezeu, Care in viziunea lor nu-i lasa sa se mantuiasca singuri. Aceasta inseamana cuvintele Mantuitorului Care a spus ca cine va vrea sa-si scape sufletul sau si-l va pierde.Cuvinte grele, care aduc aminte oamenilor ca nu au si nu pot obtine existenta eterna, viata vesnica prin ei insisi. Tot ce putem realiza prin independenta este reintoarcerea in neant, reintoarcere care in ea insasi e o ispita, o voluptate, care indrazneste sa se afirme prin orice mijloace ca existenta independenta chiar cu pretul existentei ei insasi.

Iulian Tiganelea
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/existenta-existenta-raul-reintoarcere-neant-128794.html

ISTORIA NEANTULUI. BIG BANG.

Încercarea de a afla ce a fost înainte de explozia primordială Big Bang care a dat naștere universului nostru i-a preocupat întotdeauna pe marii fizicieni ai lumii.
Exegeți ai fizicii cuantice ca Plank și Dirac au teoretizat că înainte de explozia Big Bang care a dat naștere actualului univers totul era neant cuantic, sau ”marele nimic”. Acesta nu trebuie confundat cu vidul cosmic. Vidul cosmic conține în sine spațiu și timp. Neantul însă nu conține nimic, nici spațiu, nici timp. Este singularitate raportată la sine însăși. Imaginea matematică a neantului este 0 (zero).
NIMIC ȘI ÎN ACELAȘI TIMP TOTUL!
Totuși, deși nu conține nimic din punct de vedere material, neantul conține totuși ceva foarte important. Conține virtualitate, adică probabilitatea să se întâmple ceva. Aceasta nu este nici materie, nici forță, nici dimensiune și nici legitate fizică. Este o entitate aleatorie care oscilează între a fi sau a nu fi, cum spunea Shakespeare. Ea există și nu există în același timp. La fel obiectele și fenomenele (în număr infinit) pe care ea le poate genera teoretic. Virtualitatea este nelimitată. Adică infinită. Ea conține probabilități infinite, poate da naștere la fenomene și obiecte oricât de mari și de stranii, la universuri și lumi bizare. Virtualitatea conține și posibilitatea apariției unei rațiuni supreme (pe care putem s-o numim Dumnezeu). Dar dacă toate acestea nu se întâmplă și nu apar, atunci ele rămân doar ca posibile. Adică virtuale. Deci există și nu există în același timp.
DE CE A TREBUIT SĂ EXISTE O EXPLOZIE BIG BANG?
Această calitate a neantului cuantic, de a avea virtualitate, adică posibilitatea ca să se întâmple ceva, face ca neantul să fie în același timp zero și plus infinit. Adică să fie în același timp totul sau să nu fie nimic.
În matematicile cuantice acest lucru chiar se întâmplă. Calculatoarele cuantice fac calcule aproape infinite fiindcă în baza lor de calcul 0 și 1 nu se comportă ca la calculatoarele obișnuite ci într-un mod cu totul diferit. La calculatoarele cuantice 0 și 1 pot fi în același timp și 0 și 1 simultan. Adică se transformă unul în altul simultan. Cum fac asta vă voi spune într-un alt articol, pentru că nu vreau să nu ne îndepărtăm de subiect.
Explozia Bing Bang care a dat naștere universului nostru actual s-a produs în neant. Ea s-a produs pentru că virtualitatea neantului, din motive necunoscute a intrat în vibrație și a explodat sub propria ei influenţă. Așa s-a produs Big Bang-ul.
Infinitul de posibilități al vitualității neantului conținea, printre multe altele și posibilitatea apariției unei astfel de explozii primordiale. Ea era, cum s-ar spune, în planul de probabilități al virtualității, care presupunea apariția unei infinități de alte evenimente și obiecte. Dar de ce din această lungă listă s-a produs tocmai explozia Big Bang nimeni nu știe. Dirac a afirmat că incertitudinea virtualității care nu se ”hotăra” cărui eveniment să-i dea întâietate în apariția din neant a dus la tensionarea virtualității însăși care a început să oscileze tot mai tare, să vibreze, pentru ca în cele din urmă să explodeze.
MISTERUL LEGILOR MATERIEI
La început materia Big Bangului a fost haotică. Totuși, această materie haotică a fost adusă imediat sub control de niște legi ale materiei: magnetice, matematice, fizice, gravitaţionale etc. Acestea au modelat universul ce-l vedem acum, cu stele, cu sisteme planetare, cu galaxii, cu gravitație, cu lumină, spațiu timp. Aceste legi sunt purtătoare de ordine și sunt extrem de precise. Ele nu creează nimic ci doar modelează. Acționează asupra materiei și atât. De unde au venit aceste legi aşa de clare şi precise? Nu știm. Ele au venit din neant dar neantul este o noțiune prea generală ca să ofere o localizare.
Se ştie că în prima trilionime de secundă de la izbucnirea marii explozii Big Bang, materia era alcătuită dintr-un amestec plasmatic de particule subatomice care se mişcau haotic.
Totuși, acest haos primordial al oceanului de particule subatomice a fost pus imediat sub control în a doua trilionime de secundă a exploziei inițiale Big Bang de legile de bază ale fizicii materiei și ale matematicii de care am amintit mai înainte.
Aceste legi sunt extrem de precise, imuabile, eterne. Ele au preluat imediat controlul haosului primordial și au început să ”guverneze” materia rezultată din explozia primordială. Legile fizicii au pus imediat ordine în materia haotică a Big Bangului alcătuită din particulelele subatomice cuantice și au trecut ulterior la modelarea materiei universului până la nivelurile ei cele mai înalte (stele, galaxii, roiuri de galaxii). Așa acționează și azi. ”Munca” lor nu se termină niciodată. Dacă una din ele ar înceta pentru o secundă să acționeze (de exemplu gravitația) universul s-ar sparge ca un balon umflat înțepat cu acul și ar dispare.
Apariția acestor legi a fost problema care i-a frământat pe marii fizicieni ai lumii, inclusiv pe Einstein care în ultimii ani ai vieții lui s-a străduit cu disperare să le găsească originea într-o formulă unică a mișcării materiei în univers.
Caracterul acestor legi fizice și matematice este etern și imuabil. Ele sunt singurele entități din univers care nu cunosc entropia. Adică nu se degradează și și nu mor. Oriunde în univers 1+1=2 și oriunde în Univers elementul chimic fier are masa atomică 55,845 g/mol și se topește la 1538 grade Celsius. Fix la 1538 de grade! Nici mai mult, nici mai puțin.
Aceste legi sunt atât de precise încât savanții, analizându-le, se simt pur și simplu umiliți dându-și seama că, în ciuda avântului luat azi de cercetare, știința lor este total neputincioasă în fața respectivelor legi. Voi da aici un singur exemplu. Cele patru forțe fundamentale care domină universul actual sunt forța electromagnetică, gravitația, forța nucleară tare și forța nucleară slabă.
Aceste patru forțe țin sub control întreaga materie din univers și ca s-o controleze ”apasă” asupra ei cu o ”presiune” numită constanta lui Plank, a cărei putere, exprimată matematic în jouli, este de ordinul zero și virgulă (0,) urmate de 119 zerouri și abia după acestea 119 zerouri cifra 1.
Cu alte cuvinte cele patru forțe fundamentale apasă asupra materiei din univers cu o forță de miliarde de miliarde de ori mai mică decât forța necesară deplasării unui kilogram de materie pe distanța de un metru.
Dacă presiunea acestor forțe ar fi cu o miliardime de miliarime mai slabă decât 0,0000(119 zerouri)…1 atunci universul s-ar dilata rapid și ar dispare în neant. Dacă ea ar fi cu o miliardime de miliardime mai mare decât 0,0000(119 zerouri)…1 atunci universul ar aflui spre centru și s-ar prăbuși în sine. Totuși legile care guvernează această presiune sunt stricte și ele nu apasă asupra materiei mai mult decât este necesar. dar nici nu slăbesc apăsarea. Și acesta a fost doar un singur exemplu.
ZIDUL LUI DUMNEZEU
Legile care controlează universul exercită asupra acestuia un ”reglaj” de o precizie atât de fantastică încât se exclude din start apariția lor ca ”întâmplătoare” sau ”naturală”, iar savanții (chiar cei contemporani astăzi cu noi) se văd obligați să le abordeze din punct de vedere mistico-religios, pentru că alte explicații nu pot da.
Analizând legile matematice și fizice ne întâlnim aici față în față cu măreția înfricoșătoare a ideii de ordine profundă care guvernează materia universului nostru. Iar această ordine și legile ei nu au apărut din nimic. Este clar că ”cineva” (o entitate) a gândit și a pus la punct acest mecanism al legilor. Dacă o astfel de entitate este sau nu Dumnezeu nu contează, pentru că nu asta discutăm aici acum ci contează faptul că o astfel de entitate exista dinainte de a exista universul nostru și și-a trimis aici legile ei imuabile ca să regleze funcționarea acestui univers al nostru nou apărut.
Dealtfel, în treacăt spus, fizicienii de azi numesc constanta lui Plank, pe care eu am amintit-o mai sus, ”constanta lui Dumnezeu”. O să vedem mai departe că numele lui Dumnezeu este mult mai des întîlnit în lucrările savanților decât s-ar putea crede. Bosonul Higgins pe care-l caută azi intens fizicienii de la acceleratorul CERN din Geneva se numește ”particula lui Dumnezeu”. Totalitatea atomilor din univers se numește ”numărul lui Dumnezeu”, imposibilitatea omului de a atinge cunoașterea supremă, sau ”zidul lui Plank” se numește ”zidul lui Dumnezeu”. Și acestea sunt doar câteva exemple.
Freeman Dyson, prestigios fizician american spune: ”Cu cât privesc mai atent detaliile și arhitectura universului nostru și legile care-l guvernează, cu atât mai mult descopăr dovezi care-mi confirmă că într-un anume sens universul știa că noi, oamenii urma să apărem. Legile care guvernează Universul au lucrat în acest sens și lucrează încă pentru a face Universul locuibil pentru noi, oamenii. Aceste legi au creat condițiile pentru ca noi oamenii să apărem pe scena cosmică și acest lucru s-a întâmplat deja, chiar dacă scena este una deocamdată mică în comparație cu dimensiunile la scară cosmică. Este imposibil, în aceste condiții, să nu te gândești că există o rațiune superioară care a lucrat în acest sens. Practic ești forțat ca să gândești așa ca savant, chiar dacă ești ateu și nu crezi în Dumnezeu, fiindcă o altă explicație nu ai când vezi așa ceva.”
Savantul american James Gardner, în cartea The Intelligent Universe (AI, ET, and the Emerging Mind of the Cosmos, New Page Books, 2007) scrie: ”Acest reglaj al legilor care acționează în Univers, de o precizie și o măreție uimitoare, ne conduce inerent la concluzia că legile care guvernează materia Universului sunt expresia unei entități inteligente venite din afara Universului nostru, o inteligență organizatoare care transcende realitatea materiei, deci vine din afara acesteia.”
Înainte de marea explozie Big Bang nu exista nici timp nici spațiu. Timpul și spațiul au apărut ulterior marii explozii promordiale, probabil în a șaptea sau a opta trilionime de secundă, dar legile care guvernează materia erau deja acolo când spațiul și timpul au apărut în universul nostru. Înseamnă că legile fizicii și matematicii au venit aici din exteriorul universului nostru, dintr-o determinare cu conținut de sine stătător (nu neapărat material), dintr-o singularitate preexistentă universului nostru, a cărei unică trăsătură este ordinea absolută. Deci acea singularitate era rațională.
Legile care guvernează universul sunt instrumente ale unei rațiuni superioare. Scopul pentru care ele există ne scapă, dar nu pentru că ar fi prea înalt sau sofisticat acest scop al lor ci pentru că existența noastră pur și simplu este prea scurtă în comparație cu lungimea fenomenelor cosmice pe care ar trebui să le urmărim pentru a le înțelege. În comparație cu viața unei stele, viața celui mai longeviv om de pe Pământ nu e nimic.
Pe de altă parte, aceste legi ale materiei care au început să acţioneze din prima trilionime de secundă a marii explozii iniţiale care a dat naştere Universului, sunt foarte numeroase și foarte bine coordonate între ele. Ele nu funcționează una fără alta ci alcătuiesc un tot unitar, un fel de ”angrenaj de roți dințate” a cărui funcționare nu ar fi posibilă fără existența unei legi supreme, a unei ”superlegi” care să comande toate celelalte legi ale universului. Aceasta este pârghia supremă pe care o mânuiește presupusa entitate rațională care a creat legile.
La această ”lege supremă a universului”, la acest ”pupitru de comandă” al universului a încercat cu disperare să ajungă Einstein în ultimii ani de viață, dar încercările lui au eșuat. A recunoscut totuși că legile care guvernează materia din univers provin dintr-o singularitate înzestrată cu rațiune, care a precedat explozia primordială Big Bang și care e mai veche decât spațiul și timpul.
Despre această singularitate anterioară universului nostru nu știm nimic în afară de legile universale ale materiei care au venit de acolo. Materia din universul nostru se supune necondiționat acestor legi și ascultă de ele.
Din nefericire pentru curiozitatea noastră științifică, noi, oamenii suntem tot materie și suntem supuși legilor materiei. Ca atare nu ne vom putea ridica niciodată peste aceste legi la o înălțime atât de mare încât să vedeam și să înțelegem cum lucrează ele în ansamblul lor. Și chiar dacă vom reuși acest lucru cândva, tot nu-l vom cunoaște pe ”creatorul lor suprem”. Ar fi o imposibilitate tehnică. Atomii de apă din instalația de răcire nu pot sta de vorbă cu inginerul care a creat motorul dată fiind totala incompatibilitate ambientală dintre ei și inginer. Acesta este celebrul ”zid al lui Dumnezeu” (sau ”zidul lui Plank”), enunțat chiar de Plank și prin care omului i se barează accesul la cunoașterea totală. Îl descrie plastic și Biblia: ”Căci noi, oamenii suntem de ieri, nu ştim nimic și Dumnezeu i-a pus omului un hotar peste care el nu va trece” (Biblia, Cartea lui Iov).
Prof. George PANAITESCU
Sursa:universulromanesc.ro

Culegi ceea ce semeni

Culegi ceea ce semeni

 Legea cauzei si efectului este aceeasi cu legea „actiune/reactiune”, care spune: „Culegi ceea ce ai semanat”. Este o lege importanta si trebuie sa tii seama de ea in orice imprejurare. Ea te va ajuta sa devii stapan pe destinul tau. intotdeauna, in mod inevitabil, cauza antreneaza dupa sine efectul. Este o lege imuabila pe care o regasim pe toate planurile – fizic, psihic, mintal, cosmic si spiritual. A nu crede in ea e la fel de lipsit de sens ca a nega legea gravitatiei si a te arunca de pe o cladire de 60 de etaje, sau a bea un pahar cu otrava crezand ca nu te vei otravi pentru ca lichidul din pahar pare inofensiv.
 Legea „cauza/efect” este ireversibila. E firesc sa crezi ca, daca semeni morcovi, vei culege morcovi si nu cartofi. Acelasi fenomen se produce si in viata ta. Culegi ceea ce semeni. Toate urmarile de aici ti se trag. Tot ceea ce culegi a fost semanat de gandurile tale constiente si inconstiente. Ti-as putea cita mii de exemple in acest sens. in prezent, ai putea trai intr-o casa in valoare de o jumatate de milion de dolari? Nu. Nu e pentru tine, e numai pentru cei bogati? Exact. Este suficient pentru a culege ceea ce gandesti. Dar cum se face ca sunt atatia care traiesc in castele? Exista mii de milionari. De ce ei si nu tu? Pur si simplu pentru ca ei cred in asta. Te tenteaza sa pleci intr-o calatorie pentru un an? A, nu! Asta nu se face! Nu ai timp, nici bani! Atunci, asta vei culege. Ramai acolo unde esti. Crezi ca ai o boala ereditara? Da? Ah, da, imi dau seama. Nu ai de ales. Ai diabet, ca tot restul familiei. Nu vei recolta niciodata altceva pentru ca ai acceptat in mod inconstient ideea ca aceasta boala e ereditara. Stii ca e dovedit faptul ca exista foarte putine boli ereditare? Singura pe care eu o recunosc intr-adevar este modul de a gandi transmis din generatie in generatie… „Nu pot. Nu sunt in stare”; iata cel mai bun mijloc de a trece pe langa succes!
 Legea cauza-efect actioneaza la fel asupra tuturor. Fie ca esti sarac, bogat, papa, cersetor, barbat, femeie, copil, aceasta lege exista pentru fiecare dintre noi. Si, de fiecare data cand i te impotrivesti, tu esti cel care suporta consecintele. A fi capabil sa cunosti efectul pe care-l provoaca o cauza este o dovada de mare intelepciune. Daca-ti petreci viata lenevind si asteptand sa-ti pice totul din cer, n-ai sa culegi niciodata aceleasi lucruri ca cel care inventeaza si munceste continuu. Sunt atatia oameni preocupati sa-i invidieze pe altii, sa contemple succesul pe care-l au, resemnandu-se cu gandul ca ei nu vor avea niciodata aceasta sansa. Ei vor culege ce au semanat, mai precis, nimic.
 Daca nu culegi destula dragoste in viata ta, cine a uitat s-o semene? Daca nu te bucuri de toata afectiunea pe care o doresti, cine a uitat s-o semene? A-ti demonstra afectiunea prin gesturi nu va determina in mod automat o recolta bogata de dragoste. Totul depinde de felul in care o faci. Aici este vorba de adevarata afectiune, adevarata dragoste, cea pe care o daruiesti din inima, fara a astepta nimic in schimb. Nu poti culege ceva din inima altora daca iubesti cu capul. Daca vrei sa schimbi efectele si reactiile din viata ta, tot ce ai de facut e sa schimbi cauza. Observa ceea ce culegi si adu-ti aminte ce ai semanat. Inevitabil, vei gasi cauza.
 Poti verifica legea cauza-efect prin teste simple: daca te apropii prea mult de foc, o sa te arzi; daca tii in mana un cub de gheata, iti ingheata degetele. Poate este prea simplu! Dar aceasta lege importanta nu e cu nimic mai complicata. Orice ai face, reactiunea e la fel ca actiunea, tot asa cum efectul e totuna cu cauza si ceea ce recoltezi e totuna cu ce ai semanat. Omul isi complica deseori viata in fata simplitatii. Se indoieste, isi face griji si se simte derutat pentru a se regasi, in final, tot in punctul de plecare. Si, pe tot parcursul acestui drum, s-a confruntat cu o multime de lucruri neplacute pe care le-ar fi putut evita daca ar fi cautat de la inceput in el insusi. Raspunsul este intotdeauna acolo.
 Daca anumite situatii se repeta in mod regulat, fara sa poti intelege ce se intampla, accepta ideea ca aceasta recolta a fost semanata de tine, probabil chiar din frageda copilarie. Ai decis inca de atunci sa te ascunzi in tine insuti, iar astazi continui sa culegi aceleasi rezultate. Aceasta recolta se poate manifesta printr-o sanatate fragila, diferite boli, violenta etc. Tu nu-ti aduci aminte de aceste decizii pentru ca ele sunt practic intotdeauna luate in mod inconstient.
 Totusi, nu e nevoie sa te intorci atat de mult in timp pentru a incerca sa intelegi. Nici macar nu e nevoie sa incerci sa intelegi. Poti uita trecutul si sa incepi de azi o viata noua .
 Daca vrei, poti schimba efectul din viata ta schimband cauza chiar din aceasta clipa. Decizia iti apartine. Daca te hotarasti ca de acum inainte vrei sa culegi dragoste, poti incepe sa semeni cand si unde vrei. Nu te mai preocupa de trecut si de cauzele care s-au pus in miscare. Nu mai cauta sa afli care situatie a produs cutare sau cutare efect. O iei de la inceput. Uita trecutul; acestea nu sunt decat experiente pe care le-ai trait.
 Seamana ceea ce doresti sa culegi. Daca vrei sa traiesti in bogatie, incepe sa te gandesti la bogatie. Pretinde ca esti bogat si ca ai toti banii de care ai nevoie. Ce vei face acum? Vei merge sa mananci intr-un mic restaurant amarat sau vei prefera unul de prima clasa? Daca il alegi pe acesta din urma, asta trebuie sa faci! O sa-mi spui ca n-ai destui bani si ca, daca vei merge la restaurant, n-o sa mai ai cu ce plati chiria.
 Acum vezi cauza pe care ai pus-o in miscare prin aceste cuvinte? Ai spus ca vei avea bani sa-ti platesti chiria si chiar asta ti se va intampla. Trebuie sa te „programezi” incontinuu afirmand: „Sunt bogat; imi merg toate din plin; nu stiu de unde va veni aceasta bogatie, dar e toata numai pentru mine.”
 Nu e nevoie sa mergi pana la extreme. incepe cu mici realizari, stiind precis ce vrei sa culegi. Fii gata sa treci la actiune. E foarte important sa treci la actiune pentru a obtine reactiunea dorita. Daca ramai acasa si pastrezi totul in mintea ta, rezultatele vor veni foarte greu. Trebuie sa pui energie in ceea ce faci, trebuie sa te misti.
 Daca iti doresti o garderoba noua, arunca hainele pe care nu le mai vrei, pretextand ca faci loc in dulap pentru ceea ce vei cumpara. incepe, treptat, sa cauti lucrurile pe care le doresti intr-adevar. Fara indoiala, te gandesti: „Ar fi prea frumos sa fie adevarat; e aproape imposibil sa mi se intample asta”.
 Vezi care e cauza pusa in miscare? Fii constient de toate gandurile tale. Ce gandesti citind aceste ganduri? Crezi in ceea ce spun? Esti gata sa traiesti in acest fel sau mai ai inca indoieli? Daca te indoiesti, nu vei obtine niciodata ceea ce vrei.
 Daca vrei sa ai mai multi prieteni, sa fii in mijlocul oamenilor si sa ai o viata activa, incepe prin a intreprinde ceva in acest sens. Gaseste-ti prieteni; aproprie-ti oamenii, vorbeste cu trecatorii de pe strada, oriunde te-ai afla. Fa asta in fiecare zi. Astfel vei pune o noua cauza in miscare.
 Deci, incepi prin a vizualiza ceea ce vrei; apoi treci la actiune, incredintat ca vei obtine ceea ce vrei. Recolta nu e mereu instantanee; de aceea, perseverenta e un atribut indispensabil al fiintei umane.
 Legea cauza-efect exista pentru fiecare om. Ea te face sa culegi ceea ce ai semanat. Atunci, de ce sa cauti sa te razbuni sau sa pedepsesti pe cineva? Ne suparam, nu ne mai vorbim; ne imbufnam, ne simtim jigniti, ne infuriem, ne spunem prostii; vrem sa-l schimbam pe celalalt, sa-i aratam ca … etc. Asta inseamna: „Eu sunt Dumnezeu si tu nu esti; o sa-ti arat cum sa fii!”
 Daca tu esti Dumnezeu, celalalt este de asemenea Dumnezeu . Daca ti s-a facut o nedreptate, nu tu esti in masura sa pedepsesti. Omul nu are dreptul sa faca asta.
 Legea cauza-efect se va ocupa de cealalta persoana potrivit intentiilor pe care le are fata de tine . il va face sa culeaga ce a semanat. De aceea, e important sa ne ocupam numai de treburile noastre si sa invatam sa-i acceptam pe oameni asa cum sunt.
 Gandeste-te ca poti avea tot ce-ti doresti. Nu e nici o limita pentru ca tot ce exista pe Pamant a fost creat pentru fiecare dintre noi. Deci, scrie ce vrei sa culegi si treci la actiune inca de pe acum.
 in urmatoarele zile,incearca sa devii mai constient de atitudinile tale negative care te pot impiedica sa obtii ceea ce vrei. Transforma-le in ganduri pozitive. Iata afirmatia pe care trebuie sa o rostesti cat mai des posibil:
Incepand de acum,seman si culeg cu gandurile, cuvintele si actiunile mele, numai ce-mi este benefic.
Sursa:http://esoterism.ro/ro/culegi.php

Un maestru spiritual, despre mentalism şi magie: G. I. Gurdjieff

Un maestru spiritual, despre mentalism şi magie: G. I. Gurdjieff


G. I. Gurdjieff, întemeietorul şcolii spirituale cunoscută sub numele de A patra cale, vorbeşte în cartea sa „Întâlniri cu oameni remarcabili“ inclusiv despre modul în care procedează aşa-numiţii „magicieni“, dezvăluind o parte din secretele acestora.
În capitolul în care îl descrie pe unul dintre bunii săi prieteni, Ekim-Bei, Gurdjieff aminteşte reputaţia de „magician-vrăjitor“ pe care o dobândise acesta în Asia Centrală şi explică modul în care îşi câştigase faima:
„Experimentele pe care le făcea cu scopul de a studia puterea gândului sub toate aspectele sale i-au adus o reputaţie de „magician-vrăjitor”. Aceste experimente au avut rezultatul de a trezi fie teamă, fie un respect slugarnic al celor care veneau să-l întâlnească sau al celor care doar auziseră vorbindu-se despre el.
După părerea mea, această imagine falsă pe care şi-o crease nu se datora cunoaşterii profunde pe care o deţinea, nici dezvoltării extraordinare a forţelor sale interioare, ci faptului că el cunoştea una din proprietăţile funcţionării organismului, care poate fi considerată ca o formă de sclavie a naturii omeneşti.
Această proprietate, caracteristică tuturor oamenilor, indiferent de vârstă sau de clasă socială, consta în faptul că, în clipa în care un om se gândeşte la un obiect concret, muşchii lui se întind sau se contractă şi, pur şi simplu, vibrează în direcţia obiectului la care se gândeşte.
De exemplu, dacă cineva se gândeşte la America si gândurile sale se îndreaptă spre locul în care el crede că este America, o parte din muşchii săi, îndeosebi aceia mai fini, vibrează în acea direcţie, ca şi cum ar exercita o presiune spre locul acela.
Dacă un om care se află la etajul unu se gândeşte la etajul al doilea al unei case, o parte din muşchii săi se vor întinde şi se vor ridica.
Rezumând, putem spune că tensiunea gândirii spre un anumit loc este însoţita de o tensiune a muşchilor în aceeaşi direcţie. Acest lucru se produce la toţi oamenii, inclusiv la cei care îşi dau seama de el si încearcă din răsputeri să îl evite.
Desigur că fiecare cititor a văzut la teatru, la circ sau în alte săli de spectacol fachiri indieni, magicieni, făcători de minuni si alţi deţinători ai tainelor cunoaşterii supranaturale, care uimesc publicul prin numerele lor de magie, găsesc obiecte ascunse sau ghicesc ce vor spectatorii să facă.
Pentru a îndeplini anumite „minuni”, vrăjitorii aceştia ţin de mâna un spectator şi ghicesc ce le-a cerut acesta să facă, conducându-se după indicaţiile oferite de mişcările inconştiente ale mâinii spectatorului.
Ei reuşesc acest lucru nu pentru că ar deţine vreo cunoaştere ocultă, ci doar pentru că au aflat secretul acestei proprietăţi a fiinţei umane. Oricine cunoaşte acest secret poate face la fel, daca exersează puţin. Cu perseverenţă şi puţina practică poţi ajunge să ghiceşti la ce se
gândeşte celălalt. Este de ajuns sa-ţi concentrezi atenţia asupra mâinii acestuia şi să simţi toate mişcările aproape imperceptibile.
De exemplu, chiar dacă spectatorul ştie că magicianul trebuie să găsească o pălărie aflată pe masă dar, ştiind trucul, încearcă să se gândească la un pantof de pe divan, totuşi, inconştient, el se va gândi la pălărie şi muşchii care îl interesează pe magician se vor îndrepta în acea direcţie, pentru că ei se supun mai degrabă inconştientului decât conştientului.
După cum am spus, Ekim Bei făcea astfel de experimente cu prietenii săi, dorind să cunoască mai bine psihicul uman şi să afle cauzele influenţelor hipnotice.“
Iată şi un exemplu concret de folosire a acestei caracteristici a fiinţei umane pentru a crea un efect „magic“:
“Dintre experimentele pe care le-a făcut pentru a afla ceea ce-l interesa, a fost unul extrem de original, care i-a uimit pe necunoscători mai mult decât orice performanţa a vreunui fachir.
Scria pe o foaie de hârtie toate literele alfabetului, în ordine, precum şi cifrele de la unu la nouă, plus cifra zero. Pregătea astfel mai multe foi, cu alfabetele unor limbi diferite. Se aşeza la o masă şi punea în faţa lui, puţin spre stânga, una din foi, apoi lua un creion în mâna dreaptă.
Apoi chema să se aşeze în stânga sa, chiar în faţa foii, un voluntar, de exemplu pe cineva care dorea să-şi afle viitorul. Prindea mâna dreaptă a subiectului cu mâna sa stângă şi îi spunea:
„Mai întâi vom afla cum vă numiţi.”
Apoi şoptea, ca şi cum ar fi vorbit singur: „prima literă a numelui dumneavoastră…” şi conducea mâna persoanei respective pe deasupra foii cu alfabetul. Datorită proprietăţii menţionate anterior, atunci când mâna ajungea la respectiva literă, tresărea involuntar. Ekim Bei, cunoscând semnificaţia acestei mişcări, o înregistra imediat şi relua: „Prima literă a numelui dumneavoastră este…” şi spunea litera la care mâna tresărise, notând-o în acelaşi timp într-o agendă. Continuând în acelaşi mod, găsea primele litere ale numelui şi ghicea restul; de exemplu, dacă aflase literele Ş-T-E, scria numele Ştefan, apoi spunea:
„Vă cheamă Ştefan. Acum să aflăm ce vârstă aveţi.”
Şi plimba mâna subiectului deasupra cifrelor. După aceea ghicea dacă este căsătorit, dacă are copii şi câţi anume, numele acestora, numele soţiei, numele celui mai aprig duşman al său şi al celui mai bun prieten, ş.a.m.d.
După mai multe astfel de experienţe „divinatorii”, clienţii săi erau atât de uluiţi încât uitau de ei şi-i indicau lui Ekim Bei aproape tot ce-l interesa.
După asta el le repeta ceea ce chiar ei spuseseră, apoi le lăsa mâna liberă şi inventa orice fantezie în legătura cu viitorul lor, ei crezându-l întru totul şi sorbind fiecare cuvânt care-i ieşea din gură.
Cei ce participaseră la astfel de experimente răspândeau apoi, cu cea mai mare sinceritate, poveşti atât de fantastice despre puterile lui, încât celor care îi ascultau li se făcea părul măciucă.
Astfel a căpătat renumele de mare magician, al cărui nume era rostit în şoaptă, chiar cu puţină teamă. A început să primească scrisori de la numeroase persoane, nu numai din Turcia, ci şi din străinătate, mai ales din Europa, care îi adresau tot felul de cereri. Unul îi cerea să-i ghicească viitorul după felul în care scria, altul să îl ajute într-o iubire neîmpărtăşită, un al treilea să îl vindece de la distanţă de nu ştiu ce boală. Primea scrisori de la paşi, generali, ofiţeri, molahi, învaăţători, preoţi, negustori, femei de toate vârstele, dar mai ales de la tinere, de toatenaţionalităţile.
A ajuns să fie asaltat cu atât de multe cereri de tot felul, încât, dacă ar fi vrut să-i răspundă fiecărui solicitant trimiţându-i un plic gol, i-ar fi trebuit cel puţin cincizeci de secretari.“
Sursa:http://www.clubmistic.ro/50/Un-maestru-spiritual-despre-mentalism-si-magie:-G-I-Gurdjieff/1449