A trai fara incetare in bucurie(metafizica)

A trai fara incetare in bucurie

"A trai fara incetare in bucurie pare ceva imposibil fiindca nu se
cunoaste structura fiintei umane. Dincolo de corpul fizic, astral
si mental, noi posedam inca trei corpuri superioare: corpurile
cauzal, budic si atmic. Aceste trei corpuri ne pun in legatura cu
lumea divina si daca reusim sa le dezvoltam, nici chiar grijile
si necazurile nu ne mai pot distruge sau intuneca ceea ce suntem
 pe cale sa traim in regiunile luminii.
De aceea, prin gandurile, sentimentele si faptele noastre, dar
si prin meditatie si rugaciune, trebuie sa ne straduim zilnic sa
pastram legatura cu lumea divina, pentru a continua sa traim in
sufletul si spiritul nostru. Iar sufletul si spiritul nostru ne
 inspira o cu totul alta modalitate de a vedea si simti lucrurile.
Atunci cand sufletul si spiritul vorbesc in noi, atatea necazuri
dispar, atatea suferinte!Iar ele se transforma chiar in liniste,
in intelepciune, in intelegerea sensului vietii."

Omraam Mikhaël Aďvanhov
Sursa:http://esoterism.ro/ro/bucurie.php

Opera lui Michael Maier si alchimia spirituala(misticism)

Michael Maier şi alchimia spirituală

Imaginea alchimistului naiv, care încerca să transforme diferitele metale în aur suflând în permanenţă în cuptoare şi bolborosind diferite incantaţii poate să fie spectaculoasă, dar este extrem de falsă.
După cum arăta Mircea Eliade, alchimia reprezintă un sistem de cunoaştere extrem de complex, comun tuturor culturilor tradiţionale, a cărui origine se pierde în negura veacurilor. Termeni precum „sulf“, „mercur“ şi „sare“ desemnează de fapt realităţi aparţinând structurii fiinţei umane, iar operaţiunile cărora, în limbajul cifrat al alchimiştilor, le sunt supuse metalele sunt de fapt eforturi la care alchimistul şi supune propria fiinţă, în scopul dezvoltării spirituale.
Un exemplu de alchimie spirituală o reprezintă opera germanului Michael Maier (1568 - 1622). Acesta s-a născut la Rendsburg, în Ducatul Holstein, situat în nordul extrem al Germaniei. În copilărie, Michael a primit o educaţie umanistă, bazată în principal pe studiul limbii latine şi a literaturii antice, iar apoi a urmat cursurile universităţilor din Rostock, Frankfurt, Padova şi Basel, obţinând diploma de doctor în medicină.
La numai un an după ce devenise doctor, în 1597, Maier revenise aproape de casă, la Rostock, unde practica medicina. Apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, şi-a exercitat meseria în alte două oraşe de la Marea Baltică: Danzig şi Konigsberg.
Din primii ani ai secolului al XVI-lea datează şi interesul său pentru alchimie, care îl conducem, în cele din urmă, spre curtea lui Rudolf al II-lea de la Praga. Ajuns în capitala Imperiului în 1608, peste numai un an devine medic al curţii şi, mai ales, consilierul personal al împăratului habsburgic Rudolf al II-lea, un mare pasionat de alchimie.
După moartea împăratului, în 1612, Maier şi-a continuat studiile în domeniul ocultismului, dar a prins şi gustul vieţii de la curţile regale. Prin urmare, a petrecut un timp în Anglia, la curtea lui Iacob I, apoi în Germania, pe lângă principele de Nassau, un alt mare protector al alchimiştilor, chiar dacă nu beneficia de puterea, bogăţia şi influenţa lui Rudolf al II-lea.
Ca urmare a studiilor desfăşurate începând din primii ani ai secolului al XVI-lea, Maier publică, în 1617, Atalanta Fugiens, lucrare de alchimie care cuprindea nu numai epigrame şi discursuri, ci şi imagini şi cincizeci de compoziţii muzicale, numite fugi.
În 1619, Michael Maier devenea medicul principelui Moritz von Hessel-Kassel, iar în 1620 îşi stabilea reşedinţa la Magdeburg, unde a continuat să practice medicina. Aici avea să şi înceteze din viaţă, în 1622, în vârstă de numai 54 de ani, lăsând în urma sa mai multe studii nepublicate.
Opera lui Michael Maier
Opera sa este extrem de vastă, iar aici ne vom mulţumi să amintim doar lucrările mai importante:
• Atalanta fugiens, deja amintită, oferind metode de interpretare alchimică a diferitelor mituri ale Greciei antice, precum legenda argonauţilor plecaţi în căutarea Lânii de aur, cele douăsprezece munci ale lui Hercule, războiul troian sau călătoria lui ulise spre Ithaca;
• Themis aurea, lucrarea lui Maier din 1618, se referă, de asemenea, la mişcarea rozacruciană. Titlul sub care a fost publicată la Londra în 1656 este cât se poate de grăitor: Themis Aurea. The Laws of the Fraternity of the Rosie Crosse. Written in Latin by Count Michael Maierus, And now in English for the Information of those who seek after the knowledge of that Honourable and mysterious Society of wise and renowned Philosophers... (Themis Aurea. Legile Frăţiei Rozacrucii, scrise în latină de contele Michael Maierus şi acum în engleză, pentru informarea celor care caută cunoaşterea acestei onorabile şi misterioase societăţi a înţelepţilor şi a faimoşilor filosofi). Aici, el tălmăceşte pe înţelesul tuturor, comentează şi interpretează diferite aspecte ale societăţii Rozacruce, care publicase recent cele trei texte fundamentale şi al cărei membru este posibil să fi fost şi Maier.
• Septimana Philosophica, apărută în 1620, cu titlul complet Qua Aenigmata Aureola de omni Naturae genere a Solomone Israelitarum Sapientissimo Rege, et Arabiae Regina Saba, nec non Hyramo, Tyri Principe, sibi invicem in modum Colloquii proponuntur et enodatur -Francfurti Typis Hartmanni Palthenii, este concepută sub forma unui dialog între Solomon, regina din Saba şi Hiram, având ca temă secretele universului. Pe parcursul a şase zile (deoarece în ziua de sabat nu au loc astfel de discuţii), cele trei personaje biblice cei doi vorbesc despre toate regnurile existente în natură, începând cu cel vegetal şi sfârşind cu fiinţele omeneşti.
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Michael-Maier-si-alchimia-spirituala/140

Rene Guenon si initierea veritabila(misticism)

Rene Guenon şi initierea veritabilă

 Rene Jean Marie Joseph Guenon, care apoi avea să îşi ia numele islamic de ’Abd al-Wâhid Yahyâ, s-a născut la Blois, în Franţa, pe data de 15 noiembrie 1886.
Elev strălucit, dar cam bolnăvicios, Rene Guenon excelează şi în domeniul literelor, şi în cel al matematicii.
Debutul publicistic şi-l face după vârsta de 20 de ani, când, în revista Gnose, apar studii despre simbolismul crucii, erorile spiritismului şi devenirea omului după Vedanta. Aici se regăsesc, de altfel, toate temele fundamentale ale operei sale ulterioare
Interesat din tinereţe de mişcările ocultiste franceze, a intrat mai întâi în contact cu gruparea condusă de Papus, un cunoscut autor esoteric al vremii. După o colaborare plină de succes cu Papus, se va desolidariza de acesta, deoarece nu era de acord cu concepţia reîncarnării, afirmată de Papus în mod insistent.
Traseul spiritual al lui Guenon cunoaşte apoi o nouă bornă: Ordinul Templului Reînnoit, o organizaţie esoterică aflată în legătură cu Ordinul Martinist. Apoi, el a intrat în contact cu aşa-numita Biserică Gnostică.
După 1910, Rene Guenon este iniţiat în esoterismul islamic, datorită lui Ivan Agueil, pictor suedez care călătorise în Orient şi primise iniţierea sufistă la Cairo. De acum înainte, Guenon va purta şi numele arab de ’Abd al-Wâhid Yahyâ, care înseamnă ”slujitorul celui Unic”.
În plus, unii autori vorbesc şi despre o posibilă iniţiere a lui Rene Guenon în confucianism, despre care se cunosc însă mai puţine amănunte. În plus, au existat în mod cert contacte cu hinduismul, mai precis cu linia iniţiatică a lui Shankaracharya.
Fundamentală va rămâne însă legătura cu Islamul, după cum o dovedeşte şi decizia lui Guenon de a se muta în Egipt, începând cu 1930 şi până la moartea sa, în 1951. De altfel, moartea primei sale soţii, Berthe Loury, redusese foarte mult elementele care îl mai legau de lumea occidentală. În Egipt, el a dus o viaţă simplă, refuzând constant orice propunere de a se întoarce în Europa şi dedicându-se exclusiv scrisului. Aici, s-a căsătorit pentru a doua oară, cu fiica şeicului Mohammad Ibrahim.
Opera lui Rene Guenon cuprinde 17 cărţi publicate în timpul vieţii şi 10 lucrări apărute postum. El insistă asupra faptului că ea nu trebuie considerată nici rodul unei gândiri personale, dezvoltată în timp, nici un sistem filosofic, ci o expunere a doctrinelor tradiţionale - concept fundamental pentru Rene Guenon.
Opera lui poate fi grupată în patru mari categorii:
- studii asupra simbolismului, precum Simboluri ale ştiinţei sacre;
- studii despre iniţiere, precum Esoterismul lui Dante;
- expunerea unor principii metafizice, în lucrări precum Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse sau Simbolismul crucii;
 - critica lumii moderne, în lucrări precum Criza lumii moderne sau Orient și Occident.
Una dintre ideile-cheie ale operei lui Guenon, pe care a aplicat-o şi în viaţă, a fost aceea că o iniţiere reprezintă o transmitere a unei influenţe spirituale, care nu poate avea loc decât prin intermediul unei organizaţii tradiţionale, El atrăgea atenţia că această titulatură nu se poate aplica în niciun caz organizaţiilor spiritualiste apărute în perioada contemporană, care nu pot avea autoritatea şi cunoaşterea necesară pentru a transmite o iniţiere.
O listă a personalităţilor profund influenţate de opera lui Rene Guenon ar trebui să cuprindă sute sau mii de nume, dar ne mulţumim să le indicăm aici pe cele mai cunoscute: filosoful și metafizicianul elveţian Frithjof Schuon, scriitorul de origine română Michel Vâlsan, iniţiat de asemenea în sufism, autorul elveţian de limbă germană Titus Burckhardt, criticul literar, dramaturgul și filosoful esoteric român Vasile Lovinescu
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Rene-Guenon-si-initierea-veritabila/257.

AVERTISMENT
de Mihai Gramatopol

Titlul şi chiar conţinutul acestei scrieri li se vor părea unora hiperbolice şi casandrice, fiindcă fiecare, în mizeria ce se tot adânceşte, refuză psihic realitatea ostilă în favoarea Copilei Speranţa, al cărei zâmbet nu se ştie dacă-l va vedea prea curând.
Accentul acestor pagini nu cade pe factologia comunistă sau neocomunistă: ele ar fi trebuit să fie atunci inutil de numeroase şi redundante. Am încercat să surprind aici mecanismul dezastrului sufletesc şi mental care s-a reflectat nemijlocit în realitatea tot mai deconstruită a ultimei jumătăţi de veac.
Oamenii, ca şi faptele lor, s-au aflat adesea sub imperiul necesităţii violatoare. Să dau un exemplu mai spectacular: prin anii '63 '64 am fost chemat de la Cabinetul numismatic al Academiei la Direcţia metalelor preţioase a Băncii Naţionale să aleg valorile istorice dintr-o masă uriaşă de podoabe din pietre preţioase, aur şi platină. Atare lucru s-a întâmplat graţie unei şanse: directorul acelui tezaur, un fost maistru petrolist, pe nume Brutus, absolvise în tinereţe vestita şcoală interbelică de Arte şi meserii. Datorită cunoştinţelor şi conştiinţei sale profesionale a întârziat executarea ordinului Ministrului de finanţe, spunându-şi că ar fi păcat să se topească aurul istoric aflat în gropurile vastului safé de la Marmorosh Bank. Au fost salvate astfel cca 25 kg de aur istoric printre care se numără tezaurul de la Perşinari, cel de la Sacoşul Mare (ambele din epoca bronzului, ambele expuse acum în sala tezaurului de la Muzeul de Istorie Naţională, clădirea Poştei Centrale).
Mi-au trecut atunci prin mână, ca bunuri confiscate, tot ce posedase burghezia şi marea burghezie românească. Extraordinare podoabe de la începutul veacului nostru şi de la sfârşitul celui trecut, cu briliante, topaze, rubine şi smaralde de mărimi uluitoare, din categoria cea mai preţioasă a corindoanelor, piese cum aveam să văd mai târziu în puţine colecţii publice din vestul Europei. Aceste capodopere fuseseră lucrate la Roma, Paris şi Londra.
Pentru reluarea contactelor comerciale cu Occidentul, I. Ghe. Maurer consimţise să achite lista de despăgubiri de la Haga pentru bunurile străine naţionalizate în România comunistă. Cum ţara nu poseda la acea dată nici un dolar sau rezerve de aur (luate de Uniunea Sovietică ori de conducătorii comunişti locali), bijutieri de la Amsterdam urmau să cumpere astfel de podoabe, chipurile pentru a le reprelucra, cu 175000 lei - valută kilogramul (un leu-valută era egal pe atunci cu 1,50 lei interni!). Cantitatea acelor bijuterii nu poate fi acum apreciată decât cu metrul cub. Sala tezaurului fostei bănci era construită de firma Fichet şi avea două etaje de cel puţin cinci rânduri de gropuri fiecare (sertare individuale pentru depunători), foarte încăpătoare (destinate să cuprindă casete sau cutiile capitonate cu pluş ale podoabelor de aparat), iar perimetrul oval al acesteia măsura mai mult de 150 m. În mijlocul ei se afla o colină de argintărie utilitară, care-mi amintea de opulenţa ţarilor, expusă parţial la Ermitaj.
În fond cetăţenii Ţării Româneşti au plătit cu averea lor mobilă şi imobilă un act politic economiceşte nu numai gratuit, dar şi dezastruos.
Un alt fapt conex: o dată dispărute în închisori şi cimitire burghezia şi marea burghezie românească, astfel jefuite şi „naţionalizate”, au fost totodată naţionalizate casele şi mobilele acestora (cel mai adesea de provenienţă franceză). Casele, locuite apoi de semi-paraziţi sau paraziţi sociali desemnaţi cu eufemisticul „activişti”, au început să se degradeze (cu excepţia palatelor devenite sedii ale ambasadelor, ale instituţiilor şi ale proţopindadei comuniste) şi se degradează încă sub ochii noştri pentru că în afară de proprietarul înstărit care le ridicase, o dată el ruinat, nimeni nu era interesat şi capabil să le întreţină, iar statul nu dispunea de atare fonduri.

Profitând de paragina lor, Ceauşescu a demolat cea mai mare parte a zestrei arhitectonice a tuturor oraşelor ţării pentru a şterge urmele unui trecut european de excepţie al acestei foarte bogate ţări. În mizeria cumplită în care am trăit şi trăim, chiar actualele noastre locuinţe din blocuri, făcute cu bani sărmani şi grei pentru a nu rămâne pe drumuri când am fost daţi afară din casele confiscate, adevărate cavouri de beton cu telefon, asemenea celor ordonate de Mussolini în cimitirul roman de la Campo Verano, încep să arate jalnic căci ţevile de apă rece şi caldă, din fier prost şi plastic, au ruginit şi îmbătrânit, devenind duşuri intramurane mai ales după tentativa de genocid prin congelare, parţial încununată de succes!
Cum spuneam, împreună cu casele ne-au fost furate şi mobilele, de la cele mai obişnuite până la garnituri istorice lucrate de vestiţi ebenişti francezi din secolele XVII-XVIII. Credeţi că s-a gândit cineva să creeze măcar un oficiu al „mobilierului statului”, ca în ţările civilizate din Occident? Nicidecum! Cele mai importante piese au fost strânse şi puse la dispoziţia proţopindadei dimpreună cu văsăria din argint ce îi revenea ca „pradă”.
Dar celei mai mari părţi a proţopindadei ignorante nu-i plăceau mobilele „strâmte” şi cu „picioarele strâmbe”, aşa că atunci când a apărut mobila modernă autohtonă au trecut acele piese istorice rudelor sărace de prin satele din care-şi trăgeau umila origine. Cunosc cazul unui fost primar al Bucureştilor, devenit apoi ambasador într-o ţară est-asiatică, care şi-a trimis „troacele vechi” la ţară, unde o splendidă măsuţă Boulle, frumos vopsită cu duco, a devenit un practic suport de plită de „aragaz cu butelie”! Cele pomenite sunt exemple comune şi nu cazuri particulare limită!
Ce să mai vorbesc despre imensul tezaur de cărţi europene (vechi şi noi) al acestei ţări! Când nu au fost arse, folosite ca hârtie de împachetat, lăsate să putrezească prin hrube insalubre şi ude, ucise aidoma foştilor lor posesori în vastul război împotriva spiritului nostru european, au fost vândute pe nimica în Occident, salvându-se întâmplător şi în mică măsură barbariei care nu a încetat încă. Se dezvăluie acum că liste întregi din cărţile „arse” la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti în timpul Revoluţiei bine orchestrate de cei ce aveau să devină bogaţii ei profitori, circulă pe la anticariatele din Apus, cu preţuri exorbitante în valută. Îmi vin în minte versurile lui Hugo din Ruy Blas: „Soyez flétris devant votre pays qui tombe/ fossoyeurs qui venez le voler dans sa tombe”!
Că în lipsa tot mai îndelungată, pe zi ce trece, a unei clase înstărite şi rafinate nu vom mai avea în curând monumente de arhitectură civilă şi chiar religioasă (de vreme ce ministeriatul poetului nobelabil ratat a desfiinţat a doua oară după Ceauşescu Direcţia monumentelor istorice), este lesne de prevăzut. Şi nu vom mai avea istorie, pentru că chiar arhivele au fost arse; nu mai istorisesc aici cazul unui clasicist piroman, numit de Călinescu în Bietul Ioanide Panait Sufleţel, care începuse să dea flăcărilor arhiva seculară a Universităţii din Bucureşti. Am reuşit să opresc demenţiala faptă graţie cui credeţi? Consilierului sovietic al Universităţii!
Da, domnilor concetăţeni, preocupaţi exclusiv de grija pâinii zilei următoare. Este foarte posibil ca în curând să o consumaţi pe ruine, fiindcă tot ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în această ţară, şi vom vedea încă şi mai multe şi mai grave urmări ale fărădelegilor, întrece în chip nebănuit un dezastru nuclear! Este de altminteri tristul caz în care îmi doresc sincer să fiu profet mincinos, deşi nimeni nu e profet în ţara lui.

M.G.

Bucureşti, Braşov, 1992-1994
Sursa:http://www.mihaigramatopol.ro/old/index.php?option=com_content&view=article&id=219:avertisment&catid=43:morfologia-dezastrului&Itemid=86

Evolutia Constiintei(Metafizica)

Evolutia Constiintei

 Noi incepem sa ne dezvoltam si sa crestem din aceasta lume, de la cea mai joasa realitate posibil, care a coborat din Lumea Infinitului, prin 125 de trepte, prin 5 lumi, pana la cel mai jos punct. Ajungand la acest nivel scazut, scanteia de lumina s-a spart pana la ultimul grad spiritual in aceasta lume si a inceput sa formeze materia in ea.
 Materia a inceput sa se concentreze, sa se formeze si sa uneasca o particula cu alta. in acest mod a inceput sa se intoarca la sursa-corectarea spargerii. De atunci a inceput Universul nostru: nivelurile mineral, vegetal si animal ale naturii.
 Toate aceste grade sunt un rezultat al unificarii materiei in structuri din ce in ce mai complexe, toate partile care actioneaza in beneficiul reciproc. Puterea Luminii, puterea naturii, a unit elemente separate, si a format, astfel, materia neinsufletita in toata diversitatea sa interioara. Materia este formata ca urmare a unificarii particulelor opuse in conformitate cu legi speciale.
 si apoi chiar materia vegetala apare, unde particulele opuse se conecteaza in structuri mult mai complexe. Ele sunt mult mai departate una de alta, dar cu toate acestea se unesc. Apoi, natura animala apare, fiecare parte se simte separate de cealalta si doreste sa-si mentina existenta intr-o forma egoista. Cu toate acestea, datorita fortei naturii, fiecare dintre ele inca se uneste cu cealalta, si toate impreuna creeaza animalul-un organism animal care este capabil sa existe in ciuda faptului ca in interiorul sau exista o contradictie si o unificare a elementelor polare.
 Ele sunt unite printr-o forta speciala, forta Luminii, forta Creatorului, forta daruirii reciproce, in ciuda fortei creatiei, o forta egoista care exista in interiorul fiecareia. Aceste doua forte incep sa actioneze in armonie comuna.
 Armonia este imposibila daca nu exista doua forte opuse care se unesc cu toate acestea, de dragul unui singur scop, unui interes comun, precum si a unor stari superioare. Printr-o stare superioara se intelege interesele comune ale organismului: corpul vegetal sau animal. si apoi, datorita dezvoltarii materiei la nivel animal, acesta ajunge la nivelul fiintei umane a acestei lumi, care este o creatura chiar si mai complexa – una mult mai agresiva si mai egoista. Fiecare creatura de la acest grad de “fiinta umana in aceasta lume”, constata ca este opusa tuturor altor oameni.
 si atunci cand ajunge la sfarsitul dezvoltarii sale egoiste, ea descopera ca, daca doreste sa existe in continuare, are nevoie de o a doua forta, opusa- forta daruirii. Forta egoismului s-a dezvoltat in ea, dar ce este de facut cu aceasta acum? Ea doar ne distruge.
 in acest moment intelegem ca noi trebuie sa primim forta de a darui, forta unificarii. Senzatia de lipsa a fortei de unificare, fara de care nu putem continua, este, de fapt, acel sentiment de criza, de separare, de distrugere a valorilor anterioare. Este dezvaluita in mod direct in interiorul existentei noastre, in viata noastra. Descoperim in absolut toate domeniile vietii, in toate activitatile unei persoane in aceasta lume, ca nu putem ajunge la echilibru, la armonie si la asa-numita “viata.”
La urma urmei, viata este construita pe baza a doua forte: primirea si daruirea. Noi nu putem exista actionand numai cu o singura forta a egoismului. De aceea, ca urmare a dezvoltarii noastre, a evolutiei noastre treptate, pas cu pas, natura ne aduce la concluzia ca avem nevoie, de asemenea, de o a doua forta: forta unificarii.


 Adrian
www.kabbalah.info.ro
SURSA:
http://esoterism.ro/ro/constiinta.php

Un maestru adevarat

Un maestru adevarat

 Un maestru adevarat este un sprijin pentru discipoli,un ghid.Singura lui bucurie este sa vada ca discipolii au inteles mesajul,s-au aliniat cu Divinul si au devenit la randul lor maestri,gasind Sinele lor interior.Aceasta este singura mostenire lasata de un maestru,si cea mai de pret care poate exista.
 Sexul constient,in iubire si daruire,este cea mai la indemina modalitate de a vindeca spiritual,emotional si fizic un om. Nu este nevoie de nici o tehnica doar de iubirea nelimitata care exista in noi daca suntem in comuniune cu Divinul.
Iubirea fara divinatie este rudimentara. Un amant trebuie sa poata ''ghici'' sau ''devina'' dorintele iubitei sale
cu mult timp inainte ca ea sa devina constienta de ele. El trebuie s-o cunoasca mai bine decat se cunoaste
ea insasi, daca vrea sa o poata iubi mai mult decat se iubeste ea insasi, in asa fel incat ea sa poata deveni
perfect''ceea ce este'' fara proriile sale eforturi constiente. Eforturile sale constiente, atunci cand iubirea va
 fi mutuala, vor fi pentru el. Si astfel fiecare din ei va lucra in mod delicios pentru perfectiunea celuilalt.
''Te iubesc'', spune el. ''Este ciudat ca nu ma simt mai bine din cauza aceasta'' spune ea. Atata timp cat nu
v-ati sudat o cunoastere si o forta la inaltimea iubirii voastre, sa fiti jenati sa marturisiti ca sunteti
 indragostiti. Iar daca nu puteti ascunde aceasta iubiti cu umilinta muncind sa deveniti intelepti si puternici.
 Totul este un ciclu repetitiv;soarele rasare,straluceste si apune;omul se naste,imbatraneste si moare;insa frumusetea este in ochiul privitorului care intelege acest ciclu.Cu dragoste
Iubiti,dragi copii,iubiti din toata inima ,numai asa puteti atinge desavarsirea.Nu fiti cersetori in dragoste,fiti imparati.Daruiti din tot sufletul iubirea care va este oferita nelimitat de catre univers.

Sursa:http://esoterism.ro/ro/adev.php

Nelinisti metafizice

Nelinişti metafizice
de Yigru Zeltil


cade telefonul în coada
acestui calorifer crocant -
să nu te aud
să nu te aud...

cade telefonul pe tavan
mă simt ca lemnul ud -
să nu te miros
să nu te miros...

cade telefonul în abis
se auzea la el oaia ta roşie -
să nu te văd
să nu te văd...

cade telefonul în pielea mea
hrănind vaci portocalii în nas -
să nu mă pipăi
să nu mă pipăi...

mama noastră e o săgeată venind spre noi.

Anacreon

Anacreon
Lucian Blaga


In vite rosii strugurii par sanii goi
ai toamnei, care se dezbraca rand pe rand
de foi.
Smulge-i tu din trunchiul lor robust
si stoarce-i,
stoarce-i bulgarilor de pamant
in gura - ca sa-ti vad manutele
de darnicie tremurand
si degetele umede de must.
a1921i

Poezia framantarilor metafizice-Psalmi

Aceasta tema este foarte bine reprezentata in creatia lui Arghezi. Asemenea marilor creatori, Arghezi si-a pus marile intrebari asupra conditiei umane, meditand asupra: locului omului in univers, asupra posibilitatii sale de cunoastere, asupra sensului vietii, a absurditatii suferintei si a mortii, asupra existentei lui Dumnezeu.

In poezia framantarilor metafizice putem identifica doua atitudini fundamentale: o atitudine contemplativa de asteptare a revelatiei divine; o atitudine de cautare infrigurata a unei certitudini, a unei dovezi materiale despre existenta lui Dumnezeu

Poeziile redau tragismul conditiei umane, imposibilitatea omului de a depasi limitele conditiei sale biologice. Omul este o fiinta rationala inzestrata cu constiinta, care traieste dramatic imposibilitatea cun oasterii totale. Spre deosebire de poetul filozof
Lucian Blaga, Arghezi ajunge la aspiratia spre absolut nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuitie si printr-o capacitate unica de concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu consta deci in aspiratia spre absolut, ci in modul propriu personal in care concepe drumul cunoasterii.

Cele mai semnificative creatii care se incadreaza in aceste teme sunt Psalmii. Argezi modifica acceptia psalmului, care la origine este un cantec de lauda la adresa creatorului, facandu-l cele mai dramatice framantari ale omului. Majoritatea psalmilor sunt scrisi sub forma unei comunicari interogative atat de potrivita framantarilor stintei.

1.) O idee care revine frecvent este aceea a singuratatii tragice a omului in univers:
Tare snt singur, Doamne, si piezisi!
Copac pribeg uitat in campie,
Cu fruct amar si cu frunzis
tepos si aspru-n indarjire vie.

Arghezi foloseste metafora copacului parasit in campie, prin care reda conditia duala a artistului, a poetului, care fiind o natura superioara este lipsit de bucuriile obisnuite ale oamenilor, dar nefiind zeu ii sunt interzise caile cunoasterii.

2.) O alta tema este aceea a omului parasit de creatorul sau:
De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
si anii mor si veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, subt cer.

3.) Legate de temele anterioare este nevoie omului de a comunica cu divinitatea:
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.

4.) O alta tema frecventa este aceea a cautarii disperate a unei dovezi despre existenta creatorului:
Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!

Aceeasi sete de certitudini materiale este exprimata in psalmul al treilea:
in rostul meu tu m-ai lasat uitarii
si ma muncesc din radacini si sanger.
Trimite, Doamne, semnul departarii,
Din cand in cand, cate un pui de inger.

5.) Setea de concretizare a absolutului, a divinitatii, este exprimata de versurile:
Ard catre tine-ncet, ca un taciune
Te caut mut, te-nchipui, te gandesc.

6.) Versurile lui Argezi exprima oscilatia dramatica a poetului intre credinta si tagada. Fiecare moment de speranta este urmat frecvent de negarea violenta. Versurile exprima exasperarea omului care de la creatie n-a mai putut comunica cu creatorul sau:
si te slujesc; dar Doamne, pana cand?

7.) Unele poezii exprima revolta poetului impotriva creatorului, pe care-l numeste talhar de ceruri. Semnificativa in acest sens este poezia Aluatul, in care revolta se-ndreapta impotriva imperfectiunii creatiei:
Cand maica-mea framanta aluatul, ma-ntelegi?
Ea scoate-ntotdeauna din vatra paini intregi.

O alta creatie semnificativa pentru aceasta tema este intre doua nopt, in care poetul insista asupra ideii ca Dumnezeu si-a luat cu buna stinta creatia:
Sapand s-a rupt lopata. Cel ce-o stirbise, iata-l,
Cu mostele-i de piatra, fusese insusi Tatal.

Cei mai multi psalmi redau incercuirea metafizica a omului, adica imposibilitatea de a depasi limitele conditiei subterestre. Poetul foloseste o multime de simboluri pentru a reda idea de inchidere si de interdictie: usa, lacatul, drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate evada:
Marea ma-nchide, lutul m-a oprit.

Cel mai frecvent simbol pentru interdictie este lacatul, ca de exemplu poezia Descantec:
Lacate, cine te-a inchis
La usa marelui meu vis ?
Unde ni-i cheia, unde-i pazitorul,
Sa sfarame zavorul
si sa vedem in fundul noptii noastre.

Exasperat de asteptare, de cautare, de atatea piedici care ii apar in cale, poetul isi exprima revolta impotriva creatorului:
Oriunde-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi,
Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi.

inviersunat de piedici, sa le sfaram imi vine;
Dar trebuie,-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine.

Cele mai multe poezii exprima sentimentul infrangerii al esecului, ca de exemplu poezia Doua stepe:
Unde ne ducem? Cine ne priveste?
in poarta cui sa cerem crezamant?
Hai, calule, hai, caine, pamanteste,
Sa batem, franti, cu pumnii in pamant.

8.) O alta tema este timpul, care trece si distruge fragila conditiei umane:
Ma bate vremea, ma bate ziua, ma bate clipa.

9.) in stransa corelatie cu timpul este tema mortii. Se pot identifica trei atitudini fundamentale fata de moarte:

a.) spaima fata de neant, evidenta in poezia Duhovniceasca, in care pana si Isus fuge de pe cruce in fata perspectivei mortii.

b.) acceptarea senina, impacata a mortii, ca un element firesc a vietii. Semnificativa in acest sens este poezia De-a va-ti ascuns…. in aceasta poezie moartea este asemanata cu un joc in care tatal ii initiaza pe copii sai, obisnuindu-i cu idea ca moartea este o absenta din ce in ce mai indelungata din mijlocul celor dragi. Serban Ciuculescu: nici odata in poezia noastra nu s-a dat basmului mortii… un accent mai firesc, mai impacat cu soarta si mai aproape de matca taraneasca a experientei. Imprecatia din final exprima totusi durerea in fata mortii inevitabile:
Puii mei, bobocii mei, copii mei!
Asa este jocul.
il joci in doi, in trei.
il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul!

c.) spaima de moarte, frica, sunt micsorate de realizarile omului, de implinirile sale prin care da un semn vietii, trecerii sale pe pamant. Aceste impliniri ii dau omului taria morala de a infrunta sfarsitul. Semnificativa in acest sens este poezia De ce-as fi trist, care pune in paralel nesfarsita frumusete si bogatie a vietii, a lumii, cu regretul despartirii de acestia:
De ce-as fi trist? Ca nu stiu mai bine
Cu sunet de vioara ulciorul de pamant?
Nu mi-e cladita casa de sita peste Trotus,
in pajistea cu cranguri? De ce-as fi trist? si totusi…
Criticul literar Eugen Simion identifica in creatia poetica a lui Arghezi, patru acceptiuni ale divinitatii:

1. religioasa in sensul unui pateism popular
2. gnoseologica, potrivita caruia Dumnezeu se identifica ca adevarul absolut
3. etica, morala, intelegand prin ea vointa de bine, adevar si frumos
4. estetica, potrivit caruia Dumnezeu este visul din toate cel mai frumos, perfectiunea

10). O alta tema este cea sociala.

In intreaga sa creatie Arghezi a exprimat revolta sa impotriva oricarei forme de oprimare a omului. Semnificativ pentru aceasta tema este volumul Flori de mucigai. Volumul este important pentru incercarea poetului pentru a recupera o umanitate declasata acea a mahalalei, alcatuita din hoti, puscarasi, ucigasi, florarese etc. Este vorba in primul rand de o recuperare estetica, pentru ca poetul dezvaluie pitorescul, frumusetea acestei lumi. in al doilea rand este vorba despre o recuperare morala, intrucat poetul identifica in aceasta lume larvara, redusa la instincte primare, farame de umanitate, sinceritate, generozitate, cinste.

Cea mai mare izbanda a acestui volum este limba deosebit de expresiva, colorata in care se imbina elementul argotic cu neologismul rar sau cu elemente regoinale. Acest volum ilustreaza poate cel mai bine estetica uratului.

O poezie ca Ion Ion aduce figura unui puscarias, care –murind in inchisoare– mai pastreaza ochi imaginea satului natal:
in ochii-i deschisi, o lumina,
A satului unde-i nascut,
A campului unde iezii-a pascut,
A incremenit acolo staina.

in poezia Cantec mut poetul evoca sfarsitul unui detinut, vegheat in momentul mortii de ingeri si de sfinti:
La patul vecinullui meu
A venit az-noapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu ingeri si sfinti.
si odaia cu mucegai
A mirosit toata noaptea a rai

in poeziile Tinca si Rada, prezentand doua tiganci florarese, poetul foloseste elemente senzuale, care tin de erotismul negru.

Ciclul Flori de mucigai(1931) valorifica o tristaexperienta de viata a poetului, perioada de detentie in inchisoarea Vacaresti, pe motive politice: 1918-1919. Majoritatea poeziilor evoca universul calceral al inchisorilor.

Poezia Flori de mucigai deschide ciclul cu acelasi nume. Titlul ei este semnificativ, fiind un oximoron. Astfel primul termen, flori, sugereaza frumusete, gingasie, lumina, iar al doilea, mucigai, sugereaza uratul, descompunerea, raul, intunericul.

Chiar titlul ne sugreaza ca este vorba de o umanitate degradata, pervertita, condamnata la conditii inumane pentru a-si ispasi pacatele.

Poezia este construita pe doua planuri: angelic si demonic, carora le corespunde opozitia sacru–profan.

Arghezi marturiseste de la inceput ca versurile sale nu sunt rezultatul unei revelatii divine; ele sunt rezultatul unui efort omenesc, in intuneric si singuratate, scrise pe un parete de firida goala, care sugereaza completa desacralizare a actului creator.
Le-am scris cu inghia pe tencuiala
Pe un parete de firida goala,
Pe intuneric, in singuratate

Spre deosebire de evanghelistii Luca, Marcu si Ioan, care si-au scris versurile ajutati de animale fabuloase (taurul, leul, vulturul), realizand o opera in registru major orientata spre surprinderea absolutului, poetul creeaza singur, intr-un registru minor, surprinzand o realitate tragica:
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nicii leul, nici de vulturul,
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, Marcu si Ioan

Realitatea aceasta tragica, dramatica nu poate fi exprimata prin fibra angelica a fiintei umane, ci poate fi redata numai de fibra demonica din noi.

Versurile astfel create redau un univers calceral, rece, intunecos, deprimant in care oamenii sunt redusi la instincte primare:
Sunt stihuri fara an,
Stihuri de groapa,
De sete de apa,
si de foame de scrum,
Stihurile de-acum

Unghia cereasca fiind tocita, epuizata de efort, ascunsa, sarcina comunicarii le revine unghiilor de la mana stanga, care sugereaza raul, demonicul:
Cand mi s-a tocit unghia cereasca
Am lasat-o sa creasca
si nu a mai crescut–
Sau nu o mai am cunoscut.

si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga

Actul creator apare in aceasta poezie complet desacralizat, ca un efort omenesc incrancenat, orientat spre surprinderea unei realitati tragice. Fiind o ilustrare a esteticii uratului, poezia reconstituie, printr-o serie de vocabule nepoetice, universul carceral: tencuiala, firida goala, intuneric, groapa, scrum, ghiara.

Cuvintele cu puterile neajutate sugereaza efortul indarjit si solitar al creatorului.


11). O alta tema este cea sociogonica.

in 1956 publica volumul Cantarea omului, in care urmareste evolutia umanitatii din cele mai vechi timpuri pana in momentul deplinei sale emancipari, cand devine stapanul universului.

Saltul de la biologic la social s-a facut prin munca, prin efortul omului de a se transforma pe sine si de a transforma universul.
Poeziile pot fi grupate tematic:
• ciclul ridicarii pe verticala
• ciclul marilor inventii
• ciclul construirii societatii omenesti
• ciclul inegalitatii sociale
• ciclul revoltei
• ciclul razboiului
Ultima poezie, Cel ce gandeste singur, celebreaza toate marile cuceriri ai omului prin care a devenit stapanul naturii, al cosmosului. Prima mare victorie a omului este ridicarea pe verticala, desprinderea de conditia animalica.

Poezia Umbra fixeaza faza primitiva, cand omul era redus la instincte primare:
Te urmaresc prin veacuri, prin varste si milenii,
inca de cand spinarea ti-o-ncovoiai pe branci,
Cand, speriat si singur, taras printre vedenii,
Umblai numai sa cauti culcusi sau sa mananci

in aceasta faza omul nu stia inca sa vorbeasca:
Nici o silaba-ntreaga nu se rostea pe lume,
Caci nu-ti gasisesi graiul legat si priceput,
N-aveai nici loc, nici tara, nici neam si nici un nume,
Din vremi de vremi fusesesi gangav, pribeag si mut
(Nici o silaba-ntreaga)

Inaltarea pe verticala a reprezentat un eveniment deosebit in evolutia biologica–intelectuala a omului:
Pana-n sfarsit, sa nu uiti mareata sarbatoare,
Cand te-ai sculat din pulberi deodata in picioare,
Privirea ta tarasa si-mpiedicata-n tina
Primi din departare intaia ei lumina
(Pana atunci)

Poetul foloseste o metafora deosebita pentru minte: giuvaer ascuns, prin care omul se indreapta impotriva creatorului sau. La stele:
Cel ce facuse lumea, Iehova sau Satan,
Nu prevazuse mintea si-n minte un dusman

Poezia Nascocitorul celebreaza toate inventiile omului prin care acesta supune treptat fortele naturii in folosul sau. intr-un limbaj familiar, poetul califica fiecare inventie a omului:
Ai nascocit odata
si o nimica toata,
Cat ghimpele, saracul,
De mic si iute: acul;
si harnicul nimica, vioi ca o lacustra,
Se-nghesuie si-alearga pe marginea ingusta,
si-mbraca omenirea de miile de ani

Omul a inventat roata, lantul, masinile, dar ele au reprezentat nu numai un progres, ci unele s-au intors impotriva lui insusi: omul a inventat faina si painea, de care va fi lipsit, lantul cu care va fi inlantuit.


Un alt moment il constituie intemeierea societatii omenesti:
Un om fusese-o frunza si numai om cu om
Au izbutit sa creasca si sa se faca pom

Odata cu constituirea vietii in comun apare si inegalitatea sociala. O serie de poezii ca Trufasul, Prietenie, Nunta surprind tensiunile sociale dintre oameni, revolta celor asupriti impotriva asupritorilor.

in poezia A fost o noapte oarba poetul fixeaza momentul dramatic al confruntarii dintre asupriti si asupritori, care se-ncheie cu victoria celor multi si umili.

Ultima poezie este un elogiu al omului, care prin inteligenta si munca sa stapaneste universul.

Cea mai mare descoperire a sa este atomul, care ii usureaza existenta, dar puse-n slujba raului poate distruge intreaga planeta. intregul poem este elogiul omului, al inteligentei si a efortului sau constant de a se transforma pe sine si pe lumea in care traieste.


Tot de tema sociala tine ciclul 1907.Peizaje, evocare lirica a sangeroaselor evenimente ale anului 1907.

Poetul reconstituie cauzele, izbucnirea, desfasurarea si reprimarea sangeroasa a rascoalei.

a). O serie de poezii ca Pe razatoare, Razvratitul, Camasa de nunta, Doina pe fluier, Doina pe nai prezinta cauzele rascoalei, abuzurile boierilor si ale slugilor acestora, saracia, foametea, lipsa de pamant.

b). Un alt grup de poezii alcatuiesc o galerie de portrete caricaturale ale asupritorilor: Conu Alecu, Duduia, E advocat.

c). Alte poezii, ca Flamanzii, O razbunare, Cuvant inainte prezinta izbucnirea si intinderea rascoalei.

Ultima poezie, Epilog, fixeaza momentul unui alt 1907, cand taranii isi vor face definitiv dreptate.


12). O alta tema bine reprezentata este cea erotica.

in lirica erotica argheziana se pot identifica doua atitudini fundamentale:

1). De asteptare, de amanare a implinirii erotice;
Apropiata mie si totusi departata;
Logodnica de-a pururi, sotie niciodata
(Cantare)

2). A doua atitudine se concretizeaza in imaginea unei fericiri casnice in care femeia apare ca stapana unui univers domestic, alcatuit din plante si animale:
Pamantul umbla dupa tine sa te soarba
Cu varfuri boante de iarba oarba.
Din sangele tau baut si din sudoare
Pot sa iasa alte poame si feluri noi de floare
(Mireasa)

Cele mai reusite versuri de iubire sunt scrise in ultima perioada a vietii, cand sentimentul erotic se imbina cu tema timpului ireversibil si cu presentimentul mortii.


Arghezi –alaturi de Emil Garleanu si George Toparceanu– a evocat in versurile sale lumea celor care nu cuvanta, adica lumea vietuitoarelor de la gazele marunte la pasari, sau animale domestice. Marea majoritate sunt versuri pentru copii, dar cuprind –unele din ele– metafore deosebit de plastice.

Exista la Arghezi o dorinta de regresiune in aceasta lume pura a copilariei si a bucuriilor ei:
Fa-te, suflete, copil
si strecoara-te tiptil
Prin porumb cu mot si ciucuri,
Ca sa poti sa te mai bucuri

In aceste creatii exista o dimensiune ludica, o intentie de a se copilari, o inclinatie spre joc. Dincolo de aceste intentii se poate detecta si aici maiestria stilistica, capacitatea combinatorie a marelui poet:
Fetele, albinele
Au furat sulfinele,
tarana de soare
De pe flori usoare,
Pulberea de luna,
De pe matraguna
(Miere si ceara)

In multe creatii fapturile, vietuitoarele mici sunt pentru poet forme in care se manifesta divinitatea.

Sursa:http://articole.famouswhy.ro/poezia_framantarilor_metafizice_-_psalmi/