Adevarata libertate este spirituala(metafizica)

Adevarata libertate este spirituala

 Adevarata libertate nu are nimic de a face cu lumea exterioara. Adevarata libertate nu este politica, nu este economica; este spirituala. Libertatea politica iti poate fi furata in orice moment; libertatea economica poate disparea ca un strop de roua in soarele diminetii. Ele nu sunt in mainile tale, si ceea ce nu este in mainile tale nu se poate numi libertate adevarata.
 Adevarata libertate este intotdeauna spirituala. Ea are de a face cu forul cel mai profund al fiintei tale, care nu poate fi pus in lanturi, care nu poate fi incatusat, care nu poate fi inchis in puscarie.
 Care este, exact, substanta cea mai profunda a libertatii?
 Sa fii liber de trecut, sa fii liber de viitor. Sa nu ai amintiri care te leaga de trecut, care te trag mereu inapoi, este ceva impotriva firii; nimic nu merge inapoi. Si libertatea ta este si de imaginatie, dorinta, nazuita – ele te trag catre viitor.
 Nu exista nici trecut, nici viitor. Tot ce ai in mainile tale este prezentul. Si acela care traieste in prezent, neimpovarat de trecut si viitor, cunoaste gustul libertatii. Nu exista lanturi – lanturi ale aminitirilor, lanturi ale dorintelor. Acestea sunt adevaratele lanturi care iti leaga sufletul si nu te lasa niciodata sa traiesti clipa, care este a ta.
 Prezentul este unica realitate existenta. Viitorul este imaginatia ta, iar trecutul amintirea ta. Ele nu exista. Ce exista este clipa prezenta!
 [...]Daca toata ziua esti tulburat si ingrijorat, sau dornic si ahtiat, si te simti frustat, noptile tale vor fi un cosmar. Daca traiesti fiecare clipa in totalitatea ei, cu intensitate, cu toata fiinta ta, noptile iti vor fi calme si linistite, relaxate si impacate. Nici macar un vis nu te poate tulbura, pentru ca visele vin dintr-o viata neimplinita, dintr-o viata reprimata.
 Nu iti trata asa-zisa viata cu superficialitate. Aceasta nu este viata deloc. Trebuie sa parcurgi o revolutie; si aceasta revolutie nu are nimic de a face cu nicio politica, cu nicio economie. Are de a face cu spiritualitatea ta si cu o constietizare: atunci cand strafundul fiintei tale este plin de lumina, lumina ta exterioara incepe si ea sa reflecte acest fapt. Fiindu-ti vechi – si vechi tovarasi – vechiile obiceiuri vor incerca in repetate randuri sa iti fure libertatea. Dar trebuie sa fii mereu constient sa le transcezi. Trebuie sa le observi cum vin si sa le spui adio pentru totdeauna. Atunci, ajungi dintr-o data sa fii parte din acesti copaci frumosi…cu trandafiri frumosi, cu stele marete – toate sunt libere.
 Nu exista sclavie in lume, ci doar in om. Si nu este greu sa scapi de ea. Problema nu este ca sclavia se agata de tine. Realitatea este ca tu te agati de sclavie. Lanturile tale sunt raspunderea ta. Tu le-ai acceptat; ele sunt acolo. In deplina constienta, spune-le: “Adio, demult sunteti cu mine. Ajunge, ne despartim.” [...]
 A sti inseamna a fi liber, liber de toate inchisorile; ale trupului, ale mintii, care exista in afara ta. Pur si simplu traieste-ti viata ca pe o enorma bucurie si sarbatoare, ca pe un dar al Firii!
 [...] De cate ori libertatea se intampla intr-o constiinta, din interior ea se simte ca libertate, iar din exterior ca iubire.
Osho
Sursa:http://esoterism.ro/ro/libspir.php
http://esoterism.ro

Libertatea de a alege (metafizica)

Libertatea de a alege

Inca din antichitate filosofii, ca veritabili iubitori ai intelepciunii, si-au pus intrebarea in ce masura omul are libertatea de a alege, si prin aceasta de a-si crea un destin. Aceasta dilema - daca omul este supus sau nu fatalitatii destinului - continua sa framante mintile oamenilor si astazi. In aceasta directie, scriitorul Arnold M. Patent considera ca un aspect foarte semnificativ al principiului perfectiunii este liberul arbitru sau libera alegere.
Conform acestei viziuni fiecare dintre noi are libertatea de a alege in orice moment.Totusi, majoritatea dintre noi am fost educati sa credem ca altii - mai intai parintii si apoi profesorii, angajatorii si alti reprezentanti ai autoritatii - erau mai capabili decat noi sa ia decizii. Pe masura ce i-am lasat pe altii sa aleaga pentru noi, ne-am retras gradat increderea ca noi putem lua decizii.Ceea ce am pierdut din vedere este faptul ca, de fapt, nimeni nu poate sa aleaga pentru altcineva.
Cand acceptam alegerea facuta pentru noi de altcineva, acceptarea aceasta este alegerea noastra. De fapt, adevarul este ca noi am fost intotdeauna si ramanem in fiecare moment cei care aleg. Constientizarea acestui adevar ne face sa apreciem puterea alegerii, putere care ne este intotdeauna accesibila.Vehicolul prin care ne exprimam libertatea de a alege sau liberul arbitru este mintea constienta. In mod paradoxal, ea ramane cel mai mare instrument si cea mai mare sursa de nefericire a existentei.
Atunci cand ne simtim Unicitatea, ii dam mintii constiente posibilitatea sa fie un instrument pentru constiinta. Insa cand uitam ca suntem Unicitatea, credinta noastra in separare ne provoaca teama. Iar modul in care majoritatea oamenilor au ales sa rezolve problema fricii este sa depinda de intelect pentru a lua decizii si pentru a-si ghida viata.
Acum sunt multi cei care pun la indoiala aceasta alegere si din ce in ce mai multi incep sa observe avantajele folosirii liberului arbitru pentru a lasa Inteligenta Infinita sa ii ghideze. O asemenea alegere permite vietii sa se desfasoare pe directii minunate, lipsite de efort, dandu-i creativitatii interioare, pe care toti o avem, puterea de a inflori intr-o expresie deplina si libera, ca o parte integranta a Universului nostru launtric perfect.
Atunci cand lasam Inteligenta Infinita sa ne arate drumul, mintea noastra incearca in continuare sa ne ademeneasca sa recream cu intelectul un Univers care deja a fost creat perfect. Cel mai simplu mod de a reduce la tacere intelectul si de a ne conecta la frumusetea esentei noastre, a perfectiunii noastre, este de a vedea si a simti acea frumusete reflectata catre noi de cei care au facut aceeasi alegere.
Cand alegem constient sa ne alaturam celor care accepta ca esenta noastra este reala, invatam repede despre puterea sprijinului reciproc de a aduce esenta noastra in prim-planul vietii. Alegerea noastra ne pune, de asemenea, in stare de rezonanta cu sistemul perfect prin care Universul opereaza - sistemul de sprijin reciproc.

Acest articol este extras din cartea Poti avea totul scrisa de Arnold M. Patent si aparuta la Editura Deceneu.
Sursa:http://esoterism.ro/ro/alege.php

Aproape de cel drag

Aproape de cel drag - Johann Wolfgang Goethe

La tine mă gândesc când valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!

În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Moarte aparenta

Moarte aparentă - Johann Wolfgang Goethe

Jeliţi fecioare-aici, la groapa sa.
Amor aici căzu, dintr-o nimică.
Dar oare-i mort cu-adevărat? Nu pot jura.
Ades, dintr-un nimic el se ridică.

În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Dedicatie

Dedicaţie - Johann Wolfgang Goethe

Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;
Să vă reţin, acum, abia născânde?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins?
Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde
Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinereşte
De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale
Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieţii labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmăşie,
Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n paşnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcneşte rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.

Din „Faust”, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982

Lasati-ma sa plang

Lăsaţi-mă să plâng -                                                                                                                                  

Johann Wolfgang Goethe

Lăsaţi-mă să plâng! Încercuit
De noapte, în pustiul fără margini
Cămile dorm şi cei care le mână.
Tăcut veghează-armeanul socotind.
Iar eu, alături, milele socot
Cari de Suleica mă despart; revăd
Supărătoate, lungile-ocolişuri.

Lăsaţi-mă să plâng! nu e ruşine!
Bărbaţii care plâng, sunt buni.
Doar şi Achille-a plâns pentru Brizeis!
Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă.
Pe cel iubit ce singur moartea-şi dete
Îl plânse Alexandru.
Lăsaţi-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,
Iar musteşte.

În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Intr-o lume plina de iubire,terapia nu ar fi necesara de loc (metafizica)

Osho: Intr-o lume plina de iubire, terapia nu ar fi necesara deloc

 In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:
 ”De ce este imbratisarea un instrument vindecator atat de eficient? Pana nu demult credeam ca luciditatea, inteligenta si autoanaliza sunt principalele instrumente vindecatoare, dar ele nu inseamna nimic prin comparatie cu imbratisarea.”
 Te invit sa citesti raspunsul sau, mai jos.
 Lectura placuta!
 Omul simte nevoia sa fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiintei umane. Daca nu se simte iubit, omul incepe sa moara. Daca simte ca viata sa nu conteaza pentru nimeni, ea isi pierde semnificatia chiar pentru el insusi.
De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibila.
 Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru ca ii lipseste iubirea.
 Intr-o lume plina de iubire, terapia nu ar fi necesara deloc; iubirea ar fi mai mult decat suficienta. Imbratisarea nu este altceva decat un gest de iubire, de caldura, de atentie. Simpla senzatie de caldura provenita de la cealalta persoana poate vindeca multe boli, inclusiv raceala si egoul. Ea este suficienta pentru a te transforma din nou intr-un copil.
 La ora actuala, psihologii au inteles ca daca nu este imbratisat si sarutat suficient de mult, copilul nu poate creste normal. Lui ii lipseste un anumit tip de hrana. Sufletul are nevoie de hrana, la fel ca si trupul. Ii poti indeplini copilului toate nevoile fizice, dar daca nu il imbratisezi niciodata, el nu va creste normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simti tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hranit fizic, dar nu si afectiv.
 Cercetatorii au remarcat faptul ca daca nu este imbratisat, copilul scade in dimensiuni si poate chiar muri, chiar daca ii este asigurata hrana fizica. Corpul este ingrijit, dar sufletului ii lipseste iubirea. El se izoleaza, devine rupt de existenta-mama.
 Iubirea asigura aceasta punte, ea este radacina noastra.
 Asa cum respiratia este esentiala pentru corpul fizic – daca incetam sa mai respiram, corpul moare –, iubirea reprezinta respiratia interioara a sufletului. Acesta traieste prin iubire.
 Luciditatea, inteligenta si autoanaliza nu sunt suficiente. Poti sa cunosti toate terapiile din lume, poti deveni un expert, dar daca nu cunosti arta iubirii nu vei ramane decat la suprafata activitatii terapeutice.
 Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi sufera in primul rand pentru ca nu au avut parte de iubire. De aceea, daca terapeutul simte o grija deosebita fata de pacientul sau, hranindu-l cu iubire si implinindu-i aceasta nevoie, starea acestuia din urma se poate schimba in mod miraculos.
 Dincolo de orice indoiala, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care exista.
 Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Imbratisarea nici nu intra in discutie, dar el prefera chiar sa nu dea ochii cu pacientul, temandu-se sa nu simta o stare de simpatie fata de acesta dupa ce i-a ascultat toate plangerile si cosmarurile interioare.
 Se temea sa nu inceapa sa planga, sa nu i se umezeasca ochii, sau – Doamne fereste! – sa nu simta chiar nevoia de a-l lua de mana pe pacient. Se temea atat de tare de relatia de iubire dintre terapeut si pacient incat a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sa stea intins pe spate, iar psihanalistul statea pe un scaun in spatele sau, astfel incat sa nu fie nevoit sa dea ochii cu el.
 Retineti insa: iubirea nu poate creste decat fata in fata. Animalele nu pot simti acest lucru, caci ele nu stiu sa faca dragoste decat pe la spate; de aceea, intre ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relatie adevarata. O data actul sexual terminat, fiecare pleaca in treaba sa, separat, fara un multumesc sau un la revedere! Animalele nu au reusit sa isi creeze familii, relatii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv ca atunci cand fac dragoste nu se privesc in ochi, nu stau fata in fata. Ca si cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu contine nici un element uman.
 Omul si-a creat un intreg univers al relatiilor pentru simplul motiv ca este singurul animal care face dragoste fata in fata. Ochii partenerilor comunica intre ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. In acest fel, intimitatea creste, bazandu-se pe impartasirea emotiilor, atat de intense in asemenea momente (bucurie, extaz, stralucirea specifica orgasmului).
 Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esentiala.
 De aceea, este mai bine sa faceti dragoste pe lumina, nu in intuneric – cel putin intr-o lumina mai slaba, cum ar fi cea a unei lumanari. Actul amoros in intuneric exprima inca latura noastra animala, dorinta de a evita fata celuilalt.
 Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimata. Se temea sa nu se implice. Dorea sa ramana in afara, nu sa se implice in sufletul pacientului sau, sa fie doar un observator stiintific, detasat, rece, la distanta. El a creat psihanaliza ca si cum aceasta ar fi o stiinta. In realitate, nu este o stiinta si nu va fi niciodata! Este o arta, fiind mult mai apropiata de iubire decat de logica.
 Un psihanalist adevarat nu se teme sa patrunda adanc in sufletul pacientului sau; dimpotriva, el este dornic sa isi asume acest risc. Intr-adevar, apele sunt tulburi acolo, te poti ineca cu usurinta – la urma urmei, esti si tu un om! Cine stie peste ce necazuri poti da, dar trebuie sa-ti asumi acest risc.
 De aceea il iubesc atat de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat intreaga psihanaliza prin implicarea sa. El a renuntat la detasarea omului de stiinta. De aceea, eu il consider un revolutionar mult mai mare decat Sigmund Freud. Sigmund Freud a ramas un traditionalist, speriat de propriile sale reprimari.
 Daca nu va temeti de propriile voastre reprimari, le puteti fi de mare ajutor semenilor vostri. Daca nu va temeti de propriul vostru subconstient, daca v-ati rezolvat cat de cat problemele personale, va puteti implica in lumea interioara a pacientului, devenind mai degraba un participant la aceasta, nu un simplu observator detasat.
 Eu inteleg teama lui Sigmund Freud, caci si psihanalistii au problemele lor, uneori mai mari decat cele ale pacientilor lor. De aceea, doresc sa fac o afirmatie cat de poate de categorica: daca omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevarat.
 Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, caci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sau. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezinta un pacient.
 Aceasta este diferenta care exista intre relatia dintre un pacient si terapeutul sau si cea care exista intre un discipol si maestrul sau. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi si-au pierdut entitatile separate si au devenit una. Aceasta unitate este intregul secret.
 Imbratisarea este doar un gest care aminteste de unitate, dar chiar si acest gest este de mare folos.
 De aceea, ai dreptate. Ma intrebi: „De ce este imbratisarea un instrument terapeutic atat de eficient?“
 Da, este, si este doar un gest. Daca este extrem de autentic – daca la el participa inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu intreaga situatie.
 Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sa le intelegeti este urmatorul: ideea ca un copil moare, iar in om se naste adolescentul; ca adolescentul moare, iar in el se naste adultul tanar; ca si acesta moare, iar in om se naste adultul matur, si asa maideparte – este gresita.
 Copilul nu moare niciodata – nici o etapa nu moare. Copilul ramane de-a pururi, inconjurat de alte experiente, de adolescenta, apoi de tinerete, de maturitate si de batranete, dar nu moare.
 Omul este la fel ca o ceapa, alcatuit din mai multe straturi succesive. Daca decojesti ceapa, vei descoperi in curand foile fragede din interior. Cu cat te apropii mai mult de miez, cu atat mai fragede devin ele. Acelasi lucru este valabil si in ceea ce priveste omul: daca patrunzi adanc in interiorul lui vei descoperi intotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.
 Imbratisarea permite un asemenea contact. Daca imbratisezi un om cu caldura, cu iubire, daca imbratisarea ta nu reprezinta un simplu gest golit de semnificatie, ci unul autentic, daca inima ta participa la el, intri imediat in contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafata reprezinta un act cu o imensa valoare terapeutica, intrucat inocenta copilului este vindecatoare in sine. Ea nu a fost corupta. Ai atins astfel miezul pur al persoanei in care coruptia nu a patruns niciodata, iar acest lucru este suficient pentru a declansa procesul de vindecare.
 Copiii sunt atat de puri, atat de plini de vitalitate, debordeaza de atata energie. Regasirea acestei energii este suficienta pentru a-l vindeca pe om. Important este sa scoti acest copil la lumina, iar imbratisarea este una din modalitatile cele mai eficiente.
Autoanaliza este o cale mentala; imbratisarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, in timp ce inima este sursa oricarei vindecari.
Sursa:http://esoterism.ro/ro/osho2.php

Vin',ingere!

Vin’, îngere! - Virgil Maxim

... cine poate să cânte
cum cânt eu cu sufletul
când se coboară încet,
pe geana-amurgului,
îngerii trandafirii ai înserării?!..
Se scutură flori albe de salcâm pe streşini
de parcă ninge puf din aripile lor...
şi fumul-nalt din horn
se urcă-ncet,
ca fumul jertfei,
şi se-anină,
ca poduri, ca ostroave,
în marea-albastră şi înaltă
pe care se opresc să se-odihnească
sufletele care urcă-n cer...
O, Ce dor de Paradis mi s-a deschis în suflet!...
Ce dor, ce dor!...
Şi cât de necuprins!...
...Până nu pier,
vin’ îngere, şi ninge peste mine
nea de rugăciune,
să mor uşor,
să mă ridic ca fumul jertfei...
Până nu pier,
vin’ îngere, şi mă învaţă
plânsul rugăciunii!...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”

Scrisoare prin posta...din gand-Primavara'43

Scrisoare prin poştă… din gând – Primăvara ‘43 - Virgil Maxim

Dragă mamă,
la noi au înflorit caişii
(zăresc pe sub oblon de ferestruie)
şi sălciile plâng pe malul apei...
căci curge mai aproape Aiudelul
pe dealuri, turme de cârlani agale suie
şi-mână-n urma lor copilele bălaie...

Deasupra, cerul şi-a deschis adâncul
şi-n albăstrimea-i mi se pierde gândul...
şi soarele se scoală mai devreme
şi cată, spre fereastra mea, la mine...

Eu nu mai pot acum să ies din „casă”
şi stau cu dorurile, ciucur, la zăbrele...
Le-aş da frâu liber, peste zări să zboare,
dar mi-e că voi rămâne fără ele...

O, mamă!
Doar gândul pentru tine-i liber
şi numai el goneşte-ntre hotare...
Primeşte-l, dulce mamă, lasă-l,
sărutul meu să-ţi pună pe picioare!...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”

"Misterul Brazilor"

„Misterul Brazilor” - Virgil Maxim

Sufletul meu
colindă noaptea şi ziua,
colindă ziua şi noaptea
prin pădurea de turle din Brazi...
ca o stafie-a-dragostei,
în primul cămin
de tineri nefamilişti...
La nivelul (etajul) cel mai înalt!...
Urcă pitulat pe scara de servici...
Ba-i aici...,
Ba... nu-i aici!...
Arde ca un licurici!
– Sufletul meu, sufletul meu,
cum stai lângă poarta „cetăţii”
şi nimeni nu-ţi deschide,
nimeni nu te-aude,
nimeni nu te ştie...
Ca într-o chilie întunecată,
zăbrelită,
un monah, o stafie!...
Ah, suflete plin de necaz,
stai mut cu rugăciunile tale
scrise demult
în rime de „cuvânt zălud”...
Stai strâns ca într-o diafragmă
de beton,
sufletul meu,
înfricoşat de lume,
de viaţă...
de tot...
şi de om!...
Parcă-ai fi mort!... Taci!...
Că te-am legat cu vraja rugăciunii
să nu treci prin zidul
dintre-a treia şi-a patra chilie...
Din coridorul lung
s-ar auzi ca un ecou
şoapta ta...
oare, până la glezne,
până la genunchi...,
până la brâu...!?
Eu ştiu?...
Căci te-am zidit ca pe Ana lui Manole...
Adu-ţi aminte
cum ascultai ciocârlia
în grâul roşu de maci...

Taci! Mai ştii cine poate s-audă?
Nu trebuie s-aud nici eu!
Sau, poate, nici Dumnezeu?
Şi până când?!...
Nimeni!?...
– O, nu! S-aude, sufletul meu!
S-aude geamătul,
plânsul tău!...
S-aude până la Dumnezeu!...
O, ce înviere!... Ce înviere!...
Ca o nebunie!...
Auzi, tu, sufletul meu, auzi!
Să te dezgroape din putreziciune
cu ciocanele, cu baroasele,
cu târnăcoapele,
din piatră ferecată...
Flacără... Floare...
Viaţă pentru Veşnicie!...
Ce sfântă-nebunie...,
sufletul meu?
– Fricosule!
Cântă acum lui Dumnezeu!
Cântă de bucurie!...
Cântă lumii...,
cântă-mi şi mie!...
Fire-ar să fie!...
Te-ai îndoit un pic de Veşnicie,
ca Petru!...
Fricosule!...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”

Nuntasul cerului

Nuntaşul Cerului - Virgil Maxim

„Fericiţi cei chemaţi la
Cina-Nunţii-Mielului.”
(Apocalipsa 19, 9)

Mi-am făcut inima alăută
şi cuvântul arcuş
să-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta
– noapte de îndelungă priveghere –
cântarea mult plăcută…

Imn şi dulceaţă
în gura celor vii, nu celor morţi,
sosiţi din patru Răsărituri ale lumii
şi Te slăvească în Cetatea Ta
prin cele Patru Porţi…

Dar,
vrând să gust şi eu
din vinul Bucuriei
în cântul meu
în ritmul melodiei,
îmi făuresc Potirul…

Lucrez cu FOCUL
să-i lămuresc metalul preţios
pe care valul lumii – puhoi nesăţios –
l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună...
Şi-l curăţesc,
îl şlefuiesc,
să mi-l desăvârşesc
La Nunta-Păcii-Veşniciei-Tale
să nu lipsesc!...
Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşit
m-am socotit nevrednic să cutez
să nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare...
De-aceea, Mire,
potirul meu e-o floare
în care-am pus
un Gând,
un Cântec,
un Izvor.

Un Gând, Credinţa mea în Tine
Un Cântec, Nădejdea mea
în Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!
Şi un izvor, din care, bând,
în Dragoste să fiu nemuritor!...

De-aceea, Mire,
mi-e ochiul minţii mele
Vatră-de-Jăratec!
Cutezător, Albastră-Înţelepciunea
am pus-O dinadins
Berbec-întâi-născut,
în Rug-încins...

Tainic s-O jertfesc
pentru Dorul inimii mele!...
Ştii, ea mereu
în nebunia dragostei
a cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!...

Acesta este Cântecul meu, Mire!...
Numai Tu îl ştii!
Pentru Tine-l cânt,
în simţire!...
E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc,
Unde mâncarea şi băutura
este Lumină!

Nuntaşii,
Bucuria n-o plătesc!...
Cine are Potirul
sau ştie să cânte,
să poftească!
Să intre la Cină!
Numai cine are Potirul
sau... ştie să cânte...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”