BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

Acest blog a apartinut lui IOAN ''NEALA'' NICA care a murit in 1 Ianuarie 2020. Blog-ul va fi administrat in continuare de fratele sau George ''Sixray'' NICA

duminică, 24 februarie 2013

Iubirea

Iubirea
Ion Alexandru


Partasi suntem multor iubiri
Una singura e implinire
Celelalte numai presimtiri
Pana dam in inima de Mire

Impodobit cu-nfatisarea Lui
Dinspre inviere rasarinda
Pe cat in lacrimile orisicui
Voi ravni iubirea sa-si aprinda

Ce exista sa iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Sa rodeasca-n cele care nu-s
Rasaritul ce le apartine

Psalm

Psalm
Ion Alexandru


Oriunde plec Tu esti mereu cu mine
Unde-as fugi sa nu pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vinsa ma ruine
Nelegiuri cu cate te-am strapuns

De fata Ta nimic nu ma ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are indestule unde
Sa-mi dea odihna nemarturisit

Nici lacrimile nu ma mai incearca
De teama Ta si ele-au amutit
Pounca-ai pus in toate sa ma-ntoarca
Sa ma predea unde te-am pangarit

Stiu ca o faci din mila Ta cea mare
Ce nu iti da odihna sa ma uiti
Sa-mi treaca zilele fara lucrare
Cu fata Ta de-acuma ma confrunti

Isus in celula


Isus în celulă                                                                                                                              

Radu Gyr

Azi noapte Isus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce'nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
si-L, facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui, pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.

S'a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-Mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina dar zabrelele groase,
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea capatana
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani...

Cand m'am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
numai Isus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: niciun raspuns!
Doar razele reci, ascutite'n unghere,
cu sulita lor m'au strapuns...

- Unde esti Doamne? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui...
M'am pipait... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Închisoarea Aiud

Film bucurestean



Film bucurestean
de J N Manzatti


Revista Scriitorilor Români, München, Dir. Constantin Sporea. Nr. 13, 1975

 Locuinta noastră din Clopotarii Noui, colt cu Cometa, avea peste drum o cârciumă dărăpănata tinută de un negustor grec, Dumitru Xinos. Inaintea venirii sale, un alt consângean, Tache Zottu, deschisese acolo o modestă băcănie "La Vapor", pe care o părăsi din pricina concurentei dughenei "La doi Flăcăi" din Calea Dorobanti. Cei doi bătrâni flăcăi erau greci la rândul lor, însă mult mai iscusiti, deoarece în afară de sticle de lămpi, sare, făină, otet "Cocos", icre toramă si ghiudem, importau produse alimentare de cea mai fină calitate din tările mediteraneene.
 Pentru că vaporul depe firma lui Tache, cu toate cele sase cosuri fumegânde purtase nenoroc, noul proprietar Xinos se hotărîse a o înlocui cu una nemaivăzută in lumea băcăniilor. Intr'adevăr, mai toate firmele din capitală sau din provincie aveau aceleasi embleme: La Câinele Negru, La Câinele Alb, La Mielul de Aur, La Mielul Alb, La Rătoi, La Salamul de Aur, etc. In afară de respectivul animal, pe firmele laterale erau pictate fie un cascaval de Pentelea, fie un "svaităr" cu zeci de găuri, o suncă, un salam de Sibiu, un Bacchus călare pe un butoias de vin, cu părul impletit de struguri de Odobesti. Numele patronului, indicat in litere majuscule, era urmat de clasicul "Coloniale & Delicatese".
 De multa vreme observasem că Xinos mă urmărea admirativ când veneam sau plecam Duminica in excursiile cercetăsesti, îmbrăcat in costumul ce făcea destulă senzatie in mahala unde in afară de frate-meu si de mine nu mai erau alti cercetasi. Intr'o bună dimineată mă opri surâzând:
 - Vrei să câstigi cinci lei si să ajungi om mare?
 - Adică cum?
 - Am hotărît să fac a frumoasă firmă pentru prăvălie: "La doi tertetasi". Asa ceva nu există nici in Grecia, dapăi la Bucuresti!
 Intr'adevăr, cercetăsia era prea recentă ca să fi inspirat vreun pictor, fie el chiar de firme. Pe scurt, Xinos îmi propunea să pozez in echipamentul complet, pentru emblema de Coloniale si delicatese "La doi cercetasi". Răsplata convenită, cinci lei de argint, plătiti la sfârsit. Am consimtit fericit, multumind soartei că suma promisă constituia acum saizeci de ani o mică avere ce îmi asigura cinematograful, braga, rahatul si pistilul pe cel putin a lună.
 Acasă nu spusei nimic de târgul încheiat. Era toiul verii. Mama si surorile mele plecaseră la Poiana Tapului, unde trebuia să le ajung din urmă. Povestii tatălui meu că eram obligat a mai rămâne câteva zile in Bucuresti, convocat fiind la sediul cercetasilor, in vederea unor exercitii.
 A doua zi mă prezentai la Xinos. Băcănia avea a curte lungă, pavată cu bolovani rotunzi de râu, cu un sopron sub care erau instalate latrinele primitive ale intregului imobil. Sub sopron se mai afla si un cotet cu un porc pus la îngrăsat, spre a fi tăiat de Sfântul Ignat. Restul curtii adăpostea un grajd cu sase cai si a trăsură a unai birjar ungur vecin cu noi, domnul Frant. Duhoarea provocată de toată această gospodărie, era pestilentială. Nici protestele noostre, nici cele ale vecinilor, Serban, Radovan, Lipatti, compozitorul Theodor Stefănescu, nu reusiseră să schimbe situatia.
 In această atmosferă de iad, în toiul caniculei bucurestene, îmbrăcat în costumul de cercetas încins de trei ori cu brâul de lână rosie, cu pălărie de pâslă pe cap, sacul la spinare si bastonul de doi metri in mână, am pozat timp de zece zile in picioare. Firma reprezenta o sosea cu iarbă stufoasă si pomi pe partea stângă, cu un mic râu spumos pe dreapta, cu munti in zare si păsări pe cer. Deoarece in vremea aceia se vorbea mult de zborul lui Vlaicu, domnul Xinos plăti pictorului Schulhof sa adauge si un avian in zarea albastră. In mijlocul soselei doi cercetasi stăteau in pozitie de drepti. De bună seamă ca eu pozosem pentru amândoi. De altfel semănau aidoma, cu singura deosebire că arta pictorului îl făcuse pe unul blond cu ochi albastri, iar pe celalalt brun cu ochii negri.
 Si azi, după aproape saizeci de ani, îmi amintesc cu groază de suferinta îndurată ca "model" de pictor. Plecam de acasă dimineata si nu veneam decât o jumătate de oră la prânz pentru mâncare, îmbibat de mirosul puturos de sub sopron. Când in sfârsit firma fu terminată si asezată deasupra întrării prăvăliei spre admiratia întregului cartier, mă prezentai voios patronului să îmi încasez drepturile. Xinos îmi replică sâsâit:
 - Nu ti-e rusine să tersesti, baritai băiat de familie bună? Sau vrei să te spui lu' domnu' Anton?
 (Domnu Anton era tatăl meu, om de rară severitate).
 La gândul că tata va afla întreaga tărăsenie am tăcut chitic si am plecat plângând in sughituri. Noroc că soarta m'a răzbunat. Peste câteva luni se dădea peste cap si Xinos, iar firma "La doi Cercetasi" fu acoperită de noul proprietar Gheorghe Nicolau cu "La Iepurele de Aur", coloniale si băuturi spirtoase. Firma reprezenta un iepuras cu totul si cu totul de aur, ciocnind niste ouă colorate. Nicolau transformase totul; in locul curtii puturoase de odinioară facuse o mică grădină de vară, care a rezistat până in 1931 si unde mâncam adesea cu Puiu Iancovescu un muschiulet de purcel, tăvălit in mălai auriu.
 ***
 Aveam acasă o fotografie unică, teribilă: în mijlocul unei piete, un cap bărbătesc rostogolit pe caldarâm.
 Nu era fotomontaj, nici altfel de trucaj. In 1913 un tânăr inginer, Cyriak, pare-mi-se ginerele cunoscutului metalurgist Dumitru Voina, inventase un dispozitiv pentru tăiatul sârmei ghimpate. Pe front sârma ghimpata constituia in acea vreme un obstacol foarte greu de trecut. In marsul lor, trupele întâlneau asemenea piedici ce opreau înaintarea, obligând ostasii să le reteze cu mijloace rudimentare si mare pierdere de timp, expunându-se totodată la focul ucigător al mitralierelor asezate in flancul acestor sârme. Inginerul Cyriak inventase un dispozitiv mecanizat, o enormă foarfecă aplicata la automobilele militare, ce se deschidea la comandă, tăind din mers (în viteza timpului de 50-60 kilometri pe oră) sârma ghimpată.
 Astăzi totul apare ca o glumă, dar trebue tinut seamă că pe atunci nu existau nici care armate, fără a mai vorbi de năzdrăvanele arme de azi. Insăsi artileria era trasă de cai. Cât despre aviatie, activitatea ei prea limitată numeric, nu putea decide o bătălie. Pilotul zbura descoperit la o înăltime de 7-800 de metri, fiind foarte vulnerabil la focul armelor si pustilor mitralieră, ce ciuruiau subredele aparate cu aripi de pânză de in ceruită si scheletul de lemn.
 Transeele rudimentare săpate in pământ, sărmă ghimpată si casca de fier, reprezentau suprema apărare împotriva gloantelor inamice. Iată dece inventia inginerului Cyriak provocase enormă senzatie si ziarele timpului dedicau entuziaste articole genialei descoperiri, ce - după opinia specialistilor - trebuia să ne asigure o adevărată suprematie in caz de luptă.
 Comisia Ministerului de Război se întruni la soseaua Kisseleff, la Rondul al treilea, spre a asista la demonstratie si a omologa inventia. Cyriak era singur la volanul automobilului său, lansat in viteza maximă. Masina era deschisă, ca toate automobilele timpului, având instalată in locuul parbrizului enorma foarfecă ce urma să tae reteaua de sârmă ghimpată întinsă de-a latul străzii, cu putin înainte de a ajunge in piata hipodromului, unde comisia ministeriala si autoritătile asteptau cu respiratia suspendată să vadă minunea.
 Dar foarfeca nu se deschise, iar sârma reteză gâtul inventatorului, proiectând teasta la câtiva metri pe caldarâm. Nu stiu cum de ajunsesem noi in posesia acestei fotografii. Fie că bătrânul Dumitru Voina, fie că vreun militar îi dăduse tatălui meu o copie după sinistra imagine: un cap de om într'o enormă piată publică. Reactia fusese atât de violentă, totodată atât de perfecta, încât capul bietului inginer Cyriak se desena ca o efigie depe vreo monedă de argint căzută din buzunarul vreunui straniu colectionar, într'o mică băltoacă de sânge.
 In aceeasi ordine de istorisiri macabre se situează o altă întâmplare ce luni in sir a pasionat opinia publică românească. In Bucuresti exista un mare comerciant de textile, Teodor Spânescu. Venea din când in când la noi in casă, deoarece se împrietenise cu tatăl meu in decursul unei călătorii in Rusia, unde fuseseră trimisi in misiune spre a cumpăra fire de in pentru nevoile Ministerului de Război. Bărbat chipes, inteligent, bogat, se îndrăgostise de o rusoaică Zenaida, foarte frumoasă, de moralitate dubioasă, pe care o cunoscuse la Petersburg într'o seară de petrecere.
 O editie speciala a ziarelor din capitală anuntă într'o zi cu titluri mari că în gara Titu fusese descoperit într'un enorm cufăr din vagonul de bagaje, cadavrul înghesuit al unei tinere si elegante femei, a cărei identificare nu fusese cu putintă. Cadavrul fu dus la morgă pentru autopsie, in asteptare ca vreun membru al familei să îl recunoască. Dar treceau zilele si misterul "femeii din cufăr" se făcea tot mai nepătruns. Inapoindu-se dintr'una din lungile sale călătorii, contrariu obiceiului, Zenaida nu iesi la gară in întămpinarea sotului. Ajuns acasă nu o găsi nici acolo. Telefonă si la noi spre a întreba dacă nu o văzusem. La răspunsul negativ, se adresă comisariatului de politie. Spre a nu mă mai lungi, Spânescu descoperi după câteva zile că "moarta din cufăr" era propria-i sotie.
 Nu s'a stiut niciodată in ce conditiuni si din ce pricină fusese asasinată. Avea bijuterii de valoare, dar nu fusese prădată. Se povestea ca era spioană taristă si că fusese ucisă de revolutionari. In orice caz, acum mai bine de saizeci de ani, când cronica faptelor juridice era lipsită de sensational, când marile crime sau delicte se petreceau la doi-trei ani odată, putând fi numărate pe degete: "Drama din Statia B. M. sau sinuciderea studentei Jeana Cristescu, tăiată de tren", - "Crima din strada Italiană", - "Aruncarea in aer a statuei lui Arpad depe muntele Tâmpa din Brasov" de către studentul basarabean Cătărău, - "Sinuciderea cu gaz aerian a familiei Filipovici" - si alte câteva fapte petrecute in decurs de zece ani, - asasinarea frumoasei Zenaida Spânescu dădu fir de tors publicului pentru lungă vreme. Discutiile nu mai conteneau, mai ales între femei. Cât despre noi, scolarii, când vedeam vreo dudue mai voluptoasă, exclamam in limbajul de cartier:
 - Misto femee! Seamănă cu moarta din cufăr.
 ***
 Invătam la scoala Luterană, pe strada cu acelas nume, colt cu Stirbey-Vodă. Institutie exceptională, cu admirabil corp profesoral adus din Germania, de o severitate fără pereche. După moda timpului, bătaia in scoli era admisă, mai cu seamă in institutele germane. Profesorii te trăgeau de urechi, de perciuni, sau te loveau cu linia la palmă, ori te tineau in genunchi la colt, cu fata la perete.
 Purtam sepci mici, cu cozorocul scurt, ca studentii din Heidelberg, provocând râsul mahalagiilor.
 Elevii dela "Mihai Viteazu" (cu galben) erau denumiti dovlecari, iar cei dela "Sfântul Sava", colivari:
Sava
umblă cu tava
pela cimitir
 după chilipir.
 Cofetăria Capsa fusese consacrată ca loc de intâlnire al aristocratiei bucurestene. Nu orice cetătean de rând îndrăznea a trece pragul faimosului local. Pare-mi-se că Theodor Speranta într'un valum umoristic versificat, povestea cum un biet mahalagiu nimereste din întâmplare la Capsa. Chelnerii toti in frac, cu mănusi albe, cu mustata si barba rasă, vorbeau doar frantuzeste după moda timpului. Lista de consumatie fiind scrisă tot in frantuzeste, bietul cetătean se aseză lângă masa unui distins client, decis a comanda si el cea ce va cere vecinul:
 - "Garcon, s'il vous plait" zise acesta. "Un verre d'eau!" Chelnerul trecu să ia comanda si la masa cetăteanului nostru.
 - "Monsieur desire?"
 - "Dă si mie un verdou' ca lu domnul" Si arata cu destu' pe aristocraticul vecin.
 Când sosi paharul cu apă, cetăteanul s'a cam strâmbat, dar de rusine îl bău cu sughituri deoarece sete nu-i era. La un moment dat vecinul făcu semn chelnerului:
 "Encore!"
 Fericit, cetăteanul nostru se repezi să comande si el:
 -"Un "ancor" si pentru mine! zise tantos, arătând cu degetul către propria-i persoonă.
 Când îi aduse si al doilea pahar cu apă, mitocanul nu s'a mai putut stăpâni:
 - "Bă pocitură fără mustată la gură,
 Adu, bă, o prăjitură!"
 * * *
 Mama, ca mai toate femeile bătrâne, era tare credincioasă. Lua parte la slujbele si conferintele religioase, dedicând timpul liber pregătirii vietii viitoare. Noi apartineam bisericii Visarion, unde părintele Iancu Petrescu, solist al corului "Carmen" si rector al Academiei de muzică bizantină, făcea slujbe de rară frumusete cu vocea sa baritonală, învăluitoare. Dealtfel in "Oratoriul ortodox de Pasti", exemplara compozitie a lui Paul Constantinescu, la care colaborose cu textele operei, părintele Iancu sustinuse partitura lui Iisus, in sala Ateneului, cu Harmonica si corul "Carmen" puse sub bagheta maestrului Enescu.
 O întâlneam pe mama, iesind dela biserică Duminica înainte de prânz. Noi ne înapoiam din oras la brat cu vreo copilă pescuită la întâmplare, sau cultivată săptămâni in sir cu promisiuni si vorbe dulci. O vedeam in poarta bisericii, luându-si rămas bun dela suratele din cartier, bătând in stradă ultima cruce de despărtire de Sfântul Lăcas. Nu ne recunostea, fiind foarte mioapă. Doar când ne apropiam atingând-o usor pe umeri, ne surâdea fericită, potrivindu-si lorgnonul ca să ne observe. Făceam prezentările:
 - "Domnisoara Cutare, - Mama."
 Pentru ea toate fetele erau frumoase, pentrucă fuseseră alese de noi. Că se întâmpla si câte una frumoosă, e fără doar si poate. Insă in dorinta ei de a ne sti fericiti, dar mai cu seamă de a ne vedea însurati "la casa noastră", ne încuraja chiar aventurile trecătoare. Când ieseam uneori cu ea in oras, la teatru sau la vreo berărie, se oprea in drum in fata tuturor bisericilor, închinându-se cu evlavie.
 S'a întâmplat să merg într'o primăvară în tovărăsia mamei la vie, dincolo de Ploesti. Dela gara Valea Călugarească luarăm trăsura cu cai, spre a sui cale de câtiva chilometri înăltimile râpoase ale drumului îngust si ros de ploi, până sus in cătunul Schiau, minuscula asezare cu conace domnesti si locuinte sătesti, privind către imensitatea codrilor precarpatici, sau către colinele încărcate de rod dinspre Ceptura si Buzău.
 La un moment dat o văd că începe să bată largi si smerite cruci, cu trei degete reunite purtate la frunte, în josul pieptului, la umărul drept, la cel stâng. Se inclina usor repetând gestul cu religiozitate si cuviosenie, in timp ce trăsura ne zdruncina ficatii prin hârtoapele drumului de pământ, bătătorit de secetă.
 - "Fă semnul crucii, păgânule!" mă îndemnă mustrător. "Daca nu intri în Sfântul Lăcas, închină-te cel putin când treci pe lângă biserică."
 - "Care biserică, mamă?"
 Lăsasem demult înapoia noastră biserica satului.
 - "Priveste la dreapta ta, nelegiuitule!"
 Potopul de cruci si mătănii fusese stârnit de o vilă a familiei generalului Dancov, vilă ce avea un "foisor", o turlă de lemn acoperită cu sindrilă, pe care, in miopia sa, mama o asemuise cu turla bisericii.
 ***
 De copii, ne tundeam părul mărunt, mărunt, cu "masina" numarul unu sau doi. Dealtfel până la sfârsitul stagiului militar am tot umblat tuns. Eram in clasa a opta de liceu, făceam curte fetelor cu număr la bratul uniformei scolare si cu capul ca o gulie. Apoi m'am înscris la universitate si paralel am intrat la scoala militară de Geniu, spre a face stagiul militar. Terminasem examenele de ofiter de rezervă, urmând a intra a doua zi in viata civilă, când veni ordinul colonelului Iorgulescu de a ne tunde la piele. Ofensă gratuită de ultimă oră, ce tinea mai mult de răzbunare decât de disciplină. Asa că vreo sase luni, tânăr student si ofiter de rezervă, am asteptat cresterea părului, precum asteptau orbii tulburarea apelor la biblica Scăldătoare a Oilor.
 Domnul Ionică frizerul, poseda solonul "La Briciul lui Cuza" pe Calea Dorobanti, aproape de "Roata Lumii". Lângă el era dughiana unui evreu "La Filipache", care vindea ată, nasturi, mosorele. Ceva mai departe peste drum de casa lui Conu Petrache Carp, era o altă dughiană ce vindea aceleasi produse, cu firma "La adevăratul Filipache", care dorise a sublinia concurenta ce i-o făcea vecinul "La Filipache", desi amândoi vindeau aceleasi măruntisuri, iar nicidecum secrete atomice sau săruri de uraniu.
 N'am stiut niciodată dece multi bărbieri adoptau emblema "La Briciul lui Cuza". Existau prăvălii alimentare cu firma "La Ocaua lui Cuza", care aveau totusi o corespondentă cu realitatea, întrucât se spunea că Vodă Cuza controla personal pe teren, pedepsind pe negustorii necinstiti ce furau la cântar. - "L-a prins cu ocaua mică!"
 Nu cred însă că ciocul si mustata Domnitorului să fi avut nevoe de un briciu special, care să treacă granitele Istoriei. Doar pe Calea Grivitei, lângă cimitirul Sfânta Vineri, se găsea frizeria "La Briciul lui Mihai-Viteazu", desi viteazul Mihai nu se prea rădea nici dânsul, socotind după bogata barbă transmisă posteritătii de imaginile timpului.
 La Urlati, in judetul Prahova, am întâlnit apoi un bărbier de origine sârbească, Svietotzar Mircovici, care avea emblema "La Briciul lui Mohamed", el însusi fiind mahomedan. Este miscător zelul bărbierilor de a omagia cu lama ascutită a briciului, memoria figurilor intrate in legendă.
 Venind vorba de legendă, despre târgusorul Urlati, important centru viticol, circula legenda că atunci când trenul oprea in gară, conductorul anunta pasagerilor sosirea in statie, strigând conform obiceiului:
 - "Urlati, două minute!"
 Gluma nu corespundea realitătii, deoarece Urlatii nu erau situati pe calea ferată, ci deserviti de statia Albesti, dela care cu căruta sau trasura mergeai cale de câtiva chilometri de sosea prăfuită, către interiorul Dealului Mare, încărcat de nobilă vită de vie.
 Cea mai reusită firmă bărbierească se afla însă pe lângă Bulevardul Elisabeta, aproape de liceul Lazăr. Suna, nici mai mult nici mai putin, decât "La Hai-Gogu-Laif". E vorba de "high-life"-ul britanic, pe care spiritul patronului Gogu îl împământenise cu neaosă fonetică, întroducând spre mărirea prestigiului si diminutivul numelui său.
 Dar să revenim la domnu' Ionică, frizerul nostru. Chel ca mai toti coaforii cari m'au tuns in viată, domnul Ionică ne dădea retete de cresterea si conservarea părului, pe cari nu reusise să le aplice cu succes capului său plesuv. După ce ne tundea ca in palmă, ne întreba respectuos:
 - "Doriti să vă dăm cu ceva in cap?"
 La semnul nostru afirmativ, ne făcea o frectie cu miros violent de garoafe. Doar in vacanta mare aveam voe să ne tundem "numărul trei", lăsând in fată un mic smoc de păr, precum poartă câinii de lux in timpul verii.
 Domnul Ionică era si sub-chirurg, adică fusese autorizat de comună să pue "venluze cu sânge" si să scoată dintii. Mi s'a întâmplat de câteva ori să-l văd extrăgând măseaua sănătoasă a pacientului, care in toiul durereii nu putea preciza ce fel de dinte îl doare. Extractia se făcea in fata celorlalti clienti în salonul de coafură, fără anestezie, însotită de urletele si jalea pacientului.
 Nouă copiilor, când ni se clătina vreun dinte, ceream părintilor un leu ca să ne ducem la bărbierul-dentist, insă până la urmă ni-l scoteam singuri, legându-l cu "sibias", o ată rezistentă de care trăgeam, sau pe care o legam cu celălalt capăt de clanta usii, care deschizându-se pe neastepate extrăgea măseaua pe gratis. Cât despre leu, cu el cumpăram rahat si pistil dela Nea Haley, bragagiul turc din coltul străzii.
 După "lanterna magică" ce ne-a desfătat copilăria cu imaginile sale fixe, apăru marea senzatie a cinematografului cu pelicula miscătoare. Erau trei cinematografe ,Volta- si anume Volta-Buzesti, pe strada cu acelas nume, Volta-Doamnei pe strada Doamnei si Volta-Bristol, pe Bulevardul Academiei sub hotelul Bristol, lângă bodega Mircea. Mai târziu, prin 1914-15 apărură sălile "Apollo" si "Lux" tot pe strada Doamnei, "Splendid" pe Calea Victoriei sub hotelul Splendid, "Minerva" in clădirea editurei Sfetea. După război numărul lor se înmulti cu altele, de nu ar fi să cităm decât Select, Regal, Capitol, Vlaicu, Bulevard, Odeon, Cercul Militar, Marna s a. Filmele timpului aveau ca interpreti pe Pina Menichelli, Francesca Bertini, Leda Gys, Itala Almirante-Manzini, Psilander, Tulio, Serventi, Amleto Novelli, Tullio Carminati, Mario Bonnard, Signoret, Robinne, Prince-Rigadin, Max Linder si un alt comic american înpământenit la noi cu numele cle Dobitocescu.
 Ne atrăgea cu deosebire cinematograful "Terra" pe strada Doamnei, sală promiscuă, loc de întâlnire a unui public interlop, unde sobolanii circulau printre picioare si unde in afară de filme cu banditi, se produceau in antracte comici de periferie ca D'Ayol, Burmoz, Rony, Florea Mateescu, Iulian si Costin, Titi Mihăilescu. Imi vine in minte cupletul inodor al lui Rony, ce obtinea extraordinar succes de public:
Eu sunt Rony, eu sunt Rony,
care joacă seara
la cinema Terra, -
Ăsta-i Rony, ăsta-i Rony,
 pentru dame si copii.
 D'Ayol, cu mult mai îndrăznet, debita cuplete decoltate, obscene, luând in primire pe oamenii zilei, sau pe băetii "de bani gata".
Căci eu sunt Nicu,
băiatu lui tăticu,
priviti sunt get-beget parizian.
Posed o scoală 'naltă, afacerea îmi saltă
 la Capsa, separeu si la santan.
 Filmele mute, cafenii si decolorate ca si fotografiile timpului, se rupeau când îti era lumea mai dragă, făcând să se aprindă lumina in sală pe neasteptate, spre disperarea celor ce mergeau la cinematograf ca să se pupe pe întuneric. In scurtele pauze necesare lipirei peliculei, se auzea tropotul si huiduielile publicului impatient, amestecându-se cu strigătul vânzătorilor de "rahat, napolitane, visine cu rom". La intrarea in sală, odată cu ruperea biletului, insotitorul cu lampa electrică in mână îti dădea si programul spectacolului, succintă prezentare a filmului, adevărată perlă literară in sălile de periferie. Acest program se dovedea totusi necesar, deoarece din jocul exagerat al actorilor, cu greu se putea desprinde actiunea filmului mut. In reclama spectacolului se specifica si lungimea filmului: "Mare film mare", "Două mii metri două mii". Filmul de două mii metri era dintre cele mai lungi, de o durată de mai bine de-o oră. Dar chiar la cele mai scurte, cu greu se găsea loc la anumite ore, deoarece copiii sau mahalagiii veniti in centru, odată plătit biletul de intrare, stăteau să vadă spectacolul de mai multe ori in sir. Cu aceeasi tehnică am văzut si eu "Maciste si fecioara", "Războiul neatârnării 77-78", "Cabiria" si "Rocambole".
 ***
 Veneam odată dela "Mosi" cu tramvaiul 17, ce lega Oborul cu Gara de Nord. A fost a doua linie electrică a capitalei, după cea veche No 14, ce traversa orasul dela Cotroceni până la capătul Bulevardului Pache.
 Linia "Obor-Gara de Nord" inspirase o reusita revistă de Durstoy (Durma si Stoicovici), spectacol ce fu prezentat la teatrul Liric, prin 1925, încasările fiind destinate operelor de binefacere ale societătii "Principele Mircea". Mă aflam pe platforma dinapoi a tramvaiului. Printre alti pasageri, o tigancă cu sânul scos se lupta să-si alăpteze copilul ce scâncea, refuzând tentatia.
 - "Suge ici, mă, dar'ar boala'n tine!" insista cu duiosie de mamă tiganca. Dar Danciu zbătându-se, continua să facă mofturi. Amenintându-l, tiganca recurse la o ingenioasă stratagemă. Arătând-ma cu degetul, se răsti către plodul nărăvas:
 - „Ia mă tâta'n gură, că dacă nu, i-o dau lu' domnu!"
 * * *
 Inceput de toamnă 1928.
 Ne înapoiam, un grup de prieteni, dela Rusciuc, unde plecasem într'o Duminică să ne scăldăm in Dunăre, spre a mai scăpa de zăpuseala capitalei. In lipsa obisnuitelor călătorii in străinătate, ne consolam cu o scurtă trecere a Dunărei pe malul bulgăresc.
 Eram membrii societătii academice de turism "România", constituită fără scop lucrativ, cu număr limitat de membri, trăind din substantiala contributie a fondatorilor, mai toti in posturi de vază in viata publică bucuresteană. Cei mai multi erau înalti magistrati, avocati, profesori universitari, oameni politici. Din multimea membrilor făceau parte între altii, Nicu Bădescu-Rosiori, presedinte de sectie la Curtea de Casatie, Vasile Bordeianu, presedinte la Curtea de Apel, Tulliu Daute, dela aceiasi Curte, Vintilă Dongoroz si Corodeanu, profesori la Facultatea de Drept, Hurmuz Aznavorian, avocat, profesor dr. Paulian, vestit neurolog, dr. Ion Topa, secretar general al Ministerului Sănătatii, Aurel Garoescu, secretar general al Ministerului de Jusiitie, Horia Oprescu, director financiar al Municipiului, Constantin Grigoriu, director al Creditului Ipotecar, Val Mugur, avocat al Creditului Industrial, prof. ing. Sava Goiu, ing. Savu Georgescu, Kurt Mott, fabricant de sampanie, colonel de Stat Major Iliută Dumitrescu, Valeriu Micu director general de fabrică texilă, Tilică Prisiceanu, subdirector in Casa Scoalelor si altii. Prin colecta membrilor si cu sprijinul autoritătilor izbutisem a obtine doua vagoane de cale ferată, pe care le transformasem in luxoase vagone de dormit, ce ne intovărăseau in excursiile europene.
 Asadar, într'o seară de Duminică, impreună cu Garoescu, Oprescu si Prisiceanu ne înapoiasem cu trenul dela Giurgiu, descinzând in gara Filaret. De acolo cu două trăsuri o pornisem la vale pe Calea Serban Vodă. Se înoptase si ne era sete, după ghiveciul pipărat si saramura de burtă de crap mâncată la Rusciuc.
 - "Bem un tulburel la cârciuma lui Zissu?"
 Intrebarea lui Prisiceanu nu avea nevoe de răspuns. Cârciuma lui Zissu, pe atunci unul dintre nenumăratele localuri de periferie bucuresteană, avea un public amestecat din soferi, birjari, dar si de lume aleasă, ce tocmai in acest amalgam venea să guste farmecul unei libertăti cenzurată in restaurantele elegante ale centrului. Zissu, priceput negustor macedonean, al cărui frate Lică studia medicina, lupta din răsputeri să schimbe infătisarea localului si sa-si selectioneze publicul. Pe lângă taraful lăutăresc, adusese pe un grec de origină, Alfred Pagoni, artist de reale resurse, ca să delecteze tocmai această clientelă mai exigentă. (Pe acest Pagoni l-am avut apoi colaborator la societatea cle Radio, unde fu ucis de bombele germane in 1944). Cânta de preferintă sansonete frantuzesti, desi marea sa specialitate era improvizatia. Pe rime date de public, care de care mai năzdrăvană, improviza cu uluitoore facilitate versuri si melodii. Insă adevăratul său mestesug era flueratul artistic, cu care atingea virtuozitatea. Spre exemplu "Hora Staccato" a lui Dinicu, fluerată de Pagoni, nu avea nimic de invidiat interpretării violonistice a lui Heifetz ori a trompetei lui Armstrong.
 Lângă masa noastră un tânăr elegant, blond si lat in spete, sorbea pahar după pahar in tovărăsia unei fete gratioase, intimidată oarecum de avântul crescendo al individului, care vociferând fără întrerupere, împiedica publicul să savureze măestria lui Pagoni. Se vedea cât de colo că se imbătase, dar nimeni nu se încumeta să protesteze, din pricina agresivitătii si staturii sale robuste.
 - "Cui nu-i place să poftească sa-mi ceară socoteală!"
 Tilică Prisiceanu, mititel de statură, dar întotdeauna curajos, se adresă politicos cetăteanului, rugându-l să inceteze de a mai tulbura auditia. Dar acesta, cu o simplă lovitură de brat il făcu să se clatine.
 Văzurăm atunci ridicându-se pe neasteptate dintr'un colt al cârciumei un tânăr sfrijit, figură stearsă, una din acele prezente ce oricând trece neobservată. Isi făcu loc printre multimea clientilor si prezentându-se la masa cetăteanului, fără a scoate un cuvânt si fără a calcula consecintele, îi trăzni un pumn in nas.
 Toful se petrecuse cu iuteala fulgerului. Stârnit de gestul necunoscutului, publicul terorizat o seară întreagă de insolentele individului, răbufni, năpusiindu-se asupră-i cu o ploaie de ghionti si picioare, stâlcindu-l. Doar interventia proprietarului si chelnerilor împiedică linsajul. Omul era de nerecunoscut. Nu avusese timp să se apere. Fata tumefiată, plină de sânge si cucue părea o arătare.
 Cu mare greutate Zissu izbuti să-l scoată afară in stradă, prin vitrina făcută tăndări. Oprind o birjă ce trecea pe stradă, îl îmbarcă laolaltă cu tânăra prietenă, care plângea cu hohote, trimitându-i acasă. Apoi se adresă publicului din local, scuzându-se:
 - "Iertati-mă de a nu fi intervenit să-l potolesc. E un vechi si distins client al nostru, doctorul Noica, coleg cu fratele meu. Se vede că si-a băut mintile, altfel nu se explică atitudinea sa."
 Astfel am aflat că cel ce ne terorizase o seara întreagă era doctorandul in medicină Noica, frate cu Dinu, celebrul filosof. După un an, o septicemie ucidea pe tânărul si valorosul doctor Noica, intern al spitalului Coltea, care de bucuria trecerii examenelor de anul cinci de medicină, se cherchelise intro seară de sfârsit de vară, terorizând clientela cârciumei din calea Serban Vodă.
 Revenind acolo după câteva săptămâni, am găsit localul ceva mai ingrijit, cu oarecari mici transformări ce îl făceau plăcut, atrăgător. Lângă pian un june frumusel, brun cu părul ondulat, tipică figură meridională, alterna cu Pagoni prezentarea programului. Se acompania cu banjoul, sprijinit pe genunchiul cocotat pe scaun si cânia cu voce stinsă, susurată, pentru întâia oara in Bucuresti, tangouri spaniole, nemtesti, franceze, valsuri engleze si foxtrotturi americane, toate in limba de origină. Interpreta cu finete si inteligentă melodiile la modă in străinătate.
 - "E contabil la Banca Crissoveloni", ne spuse Zissu. "L-am adus de probă, cu gândul de a-l angaja."
 - "Cum îl chiamă?"
 - "Jean Moscopol".2)
...Era perioada de beatitudine a lui "Adios Muchachos".
J. N. MANZATTI
Sursa:miscarea.net

joi, 21 februarie 2013

Pruncii mei


Pruncii mei
Ion Alexandru


Sa pot scrie imne pentru tara
Ingenunchi in fiecare seara
La lumina lampii de oloi
Am nevoie pruncii mei de voi

Sa luam de dincolo putere
Suferintele intru-nviere
Cu rabdare-n lacrima sa tes
Peste bruma noastra de cules

Cina

Cina
Ion Alexandru


Vine un musafir la noi in casa
Aducator de har orice strain
Il vom pune in frunte la masa
Linga piine si vin

Cat ne este vatra de saraca
Pe cat suntem de multi linga foc
Ii place lui Dumnezeu sa petreaca
Cu noi la un loc

Faramiturile-astea putine
Trebuie sa le-mpartim chibzuit
Sa ramana cosurile pline
Din cat a prisosit

Fiece casa-mparatie
Fiece masa prestol
Prin fiecine poate sa vie
De cand mormantul e gol

Apostol Apostol

Apostol Apostol
de J N Manzatti

La restaurantul "Continental" din Bucurestii de odinioară, chelnării roiau ca bondarii în toate părtile. Situat în inima Capitalei, în incinta hotelului cu acelasi nume din piata "Teatrului National" îsi avea o intrare chiar prin Calea Victoriei si o alta prin strada Regală, care dădea în grădina restaurantului.
 La orice oră ai fi intrat, privirea îmbrătisa o societate de oomeni reprezentând floarea literelor si artei românesti. Se lăsau ademeniti de deliciul bucatelor, de arcusul fermecat al lui Grigoras Dinicu, sau de serviciul impecabil al chelnărilor si directiunei localului, care se întreceau în a satistace exigentele publicului cosmopolit. Intr'adevăr, restaurantul era cercetat si de nenumărati străini în trecere prin Bucuresti. Acolo, într'o seară, după un concert al său la Ateneul Român, faimosul violonist Jasho Heifetz venise să îsi asculte „colegul", pe Grigoras Dinicu. Intre alte melodii executate în cinstea alesului oaspe, Grigoras interpretase si compozitia sa „Hora Staccato" cu virtuozitatea ce îl făcuse faimos în toată Europa. Interesul stârnit fu enorm. Sedus de interpretare si de constructia melodică, Heifetz ceru lui Dinicu autorizatia să facă o transcriptie concertistică a piesei, ce avea să devină apoi una dintre cele mai populare compozitii ale emisiunilor radiofonice mondiale.
 Pe Josha Heifetz îl servise la masă un chelnăr între două vârste, de statură mijlocie, cu înfătisare blândă de om de treabă. Când ilustrul violonist voi să-i dea la plecare obisnuitul bacsis, răsplata pentru serviciul si comportamentul ireprosabil, chelnărul răspunse cu fermă, dar delicată timiditate:
 - "Vă multumesc sincer si vă rog să nu imi luati in nume de rău dacă vă refuz. In general, dela artisti nu primesc bacsis."
 Tin a mentiona că acest "bacsis" (cuvânt turcesc intrat in limba noastră cu felurite întelesuri, nu prea frumoase), in cazul de fată nu avea nimic umilitor sau degradant. Leafa chelnărilor era neinsemnată, mai mult simbolică. Ei îsi scoteau existenta din această cotă-parte ce le-o rezerva clientul si localul si care se plătea proportional cu consumatia.
 Pe omul care avuse mândria să refuze bacsisul lui Heifetz il chema Apostol. Numele său de botez era tot Apostol. A fost una dintre cele mai interesante figuri si existente bucurestene, ale vietii Capitalei dinaintea războiului. Pasiunea sa nelimitată pentru muzica cultă, clasică, era caracteristica unei senzationale personalităti.
 De obicei in Europa cultura unui chelnăr este elementară, deoarece profesiunea însăsi nu implică studii superioare. In Statele Unite mentalitatea este diversă. Adesea un student universitar spre a-si câstiga existenta, spală vasele la restaurant ori satisface alte îndeletniciri minore, cu simplitate si curaj. E cu atât mai frumos si exemplar. La noi însă mentalitatea era alta. Normal ar fi fost ca Apostol să îsi formeze a modestă instructie muzicală din ceea ce trăgea cu urechea la lăuta lui Grigoras Dinicu, care interpreta numai muzică usoară sau folkloristică. Dar înclinatia sa naturală mergea către muzica eternă, cultă sau clasică. Il întâlneai la toate concertele simfonice ori de solisti, in saloanele muzicale de inalt nivel artistic ale Doamnei Irina Procopiu, la cursurile si auditiile Cellei Delavrancea din strada Toamnei, în casele boerului Tilică Pherekyde din bulevardul Brătianu si ale profesoarei de Conservator Aurelio Cionca. Era client obisnuit la Ateneu, la sala Dalles, la productiile de sfârsit de an ale Academiei Regale de Muzică.
 Am fost de căteva ori in căsuta sa cu prispă, de aspect tărănesc, undeva prin cartierul străzii Uranus. Poseda o importantă colectie de mari pictori si tot felul de obiecte de artă. Apoi zeci de fotografii cu autografele celor mai de seamă personalităti muzicale ale epocei impodobeau peretii de sus până jos. O impresionantă stivă unică în felul său în timpul acela, cu câteva mii de discuri, oferea cercetătorului pregătit, o selectiune extraordinară a marilor concerte, în diverse interpretări. Devenise atât de expert Apostol, încât artistii de faimă cari veneau în locuinta sa spre a se documenta asupra marilor interpretări, îi cereau păreri si sfaturi. Răspunsurile erau date cu rară modestie, dar cu indiscutabil bun simt si autoritate. Isi însusise o vastă cultură muzicală printr'o unică, naturală predispozitie.
 Seara îmbrăca haina neagră cu cravată albă si se ducea la restaurantul Continental sa-si servească clientela cu ciorbe si fripturi. Pasiunea sa pentru muzică fiind îndeobste cunoscută, lumea îl trata cu stimă si prietenie.
Imi amintesc că un ministru al Artelor îl propuse regelui spre a fi decorat. Apostol a multumit, dar a refuzat umil omagiul, socotit prea mare pentru neînsemnata sa persoană. Mi s'a mai spus că la instalarea regimului comunist, i se oferise din spirit propagandistic, un loc de consilier in ministerul Artelor. A refuzat si de astădată cu aceeasi sinceră modestie, declarând că dorea să-si continue profesiunea de chelnăr.

J.N. Manzatti
Frag. din art. "Valori necunoscute", Rev. Scr. Rom., Nr. 16, Munchen, 1979
Sursa:miscarea.net

Juncanii lui mos Barsan



Juncanii lui mos Barsan
de Eugen Popescu

Revista Scriitorilor Români, Nr. 20, Munchen,1983

 Pe lângă Sebes-Alba era un mic santier pentru prospectiuni geologice, dotat cu o sapă rotativă actionată de un motor Diesel si în jurul ei erau 5-6 muncitori si un maistru geolog căruia muncitorii i se adresau „domnule inginer". Mai era un fel de gospodar care avea la dispozitie o mică autodubă necesară transportului pentru nevoile santierului de alimente si materiale.
 Timpul era mohorît, de toamnă târzie, cu multe ploi, iar în timpul noptii cu frig si cerul înnourat.
 Intr'o bună zi, cei de pe santier au auzit niste strigăte ce veneau pe aripile vântului dinspre pădurea din apropiere si care păreau a fi ale unui om care se afla în necaz. Se auzea mereu: hi-i-ho-o, hi-i-ho-o, iar aceste sunete se repetau la intervale aproape regulate.
 Oamenii de pe santier nu-si dădeau seama de unde veneau aceste strigăte si ce însemnau ele. După ce strigăturile au încetat, au văzut, după un oarecare timp, că un bătrân cu o căciulă neagră pe cap mergea agale pe vâlceaua dinspre pădure si se îndrepta spre micul santier.
 Când a ajuns în incinta santierului, bătrânul si-a aruncat privirea spre maistrul geolog, care sta în fata barăcii si părea că asteaptă pe omul care îi sta acum în fata lui.
 Bătrânul si-a scos căciula, în semn de pretuire a "domnului" din santier si o învârtea încetisor în mâini, neavând curaj, parcă, să înceapă vorba. La el era mai mult o sfială, deoarece se găsea in fata unei importante persoane, pentru el. Cu un glas plin de respect, bătrânul se adresează maistrului geolog:
 - Să trăiti, domnule inginer.
 - Bună ziua, bătrâne, îi răspunde maistrul, ce vânt te-abate pe la noi?
 - Domnule inginer, am si eu un necaz. Lumea îmi zice mos Bârsan, că mă vede cu niste fire de păr alb in barbă, stiti, din cauza necazurilor si cu fata brăzdată de muncă si de trai greu.
 - Ia spune, mos Bârsan, cu ce putem sa-ti fim de folos? îl întrebă maistrul din santier, cu o voce prietenoasă.
 Cei 5 muncitori se opriseră din lucru si să audă si ei ce vrea bătrânul acesta.
 - Domnule inginer, eu sunt cu carul cu lemne, iaca, acolo spre coltul pădurii, începe mos Bârsan să-si spună nevoia. De vreo săptămână am cărat cu juncanii mei, vreo 10 care cu lemne din pădure, ba lemne de foc, ba lemne bune de cladit vreun adapost pentru om sau pentru vite, dupa nevoie. Astazi am rânduit in care niste lemne din alea cam de 2 stânjini si am pus cam multe de data asta, că juncanii mei nu mai pot scoate carul din niste sleauri de noroi, care s'au făcut din ploile ce-au căzut pe-aci pe la noi, după câte stiti si Dvs. Poate că si boii or fi obositi, ca i-am muncit mereu zilele astea, bietii de ei, si nici de mancare n'au prea avut, că, afară de niste coceni si niste paie de grau, nu le-am dat altceva, pentrucă a fast un an secetos si nu s'au facut nutreturi bune pentru animale. Acuma, uite, că am ramas cu carul împotmolit în noroi, un noroi care ajunge până la butucul rotii. Bietii juncani sunt până la genunchi în nămol si nu mai pot să scoată carul. Eu stiu că juncanii mei or mai avea putere să-l tragă din nămol, îi cunosc bine cât pot, dar le trebue ceva, ceea ce eu nu pot să le dau. I-am tot mânat cu gura până acum, îndemnându-i cu vorbele hi-i-ho-o, cu care ei sunt învătati de-atâtia ani de când îi am.
 Si aci, mos Bârsan a făcut o pauză si a privit peste cei 5 muncitori, punând ochii pe unul dinte ei, care era un vlăjgan înalt, tânăr, bine legat, om în toată puterea. Când "inginerul" îl văzu că se uita spre muncitori, l-a întrebat:
 -Si ce-ai vrea sa facem noi pentru dumneata, mos Bârsan, ca să te ajutăm să scoti carul din nămol?
 - Domnule inginer, îi răspunse mos Bârsan, iacă mă uit la băiatul ăsta voinic, lăsa-ti-l să meargă cu mine să mă ajute si să facă ce i-oi spune eu.
 - Mos Bârsan, dacă e vorba să scoatem carul din noroi, mergem cu totii să ajutăm, nu numai unul de care vorbesti dumneata, propuse maistrul geolog.
 - Nu, domnule inginer, vă multumesc, este destul ce v'am rugat, numai pe omul acesta să mi-l dati, răspunde mos Bârsan la propunerea "inginerului".
 - Si cum te poate ajuta el?
 - Domnule inginer, eu îi dau biciusca mea, pe care vedeti că o om in mână, el se dă pe lângă boi, îi îndeamnă mai intâi cu vorba să pornească, si dacă n'or vrea, să le tragă niste bice pe spinare, că eu stiu puterea juncanilor mei, că deh!, asa e animalul făcut, dacă îl ajuti cu un bici pe spinare, i se împătresc puterile.
 - Bine, mos Bârsan, ceea cc spui dumneata e foarte simplu, lucru pe îl poti poti face si dumneata singur, sau n'ai putere să dai în ei? i se adresă maistrul geolog.
 - Nu e vorba de putere, domnule inginer, ca putere as mai avea. Dar, mie îmi este milă să dau in ei, nu i-am lovit niciodată. Eu îi am de 6 ani, i-am luat din târg în aceeasi si i-am învătat împreună la jug. I-am crescut ca pe copiii mei, cu ei îmi fac toate muncile, mă ascultă si n'as avea sufletul ăla să dau în ei. Cum să dau în ei, dacă sunt ca si copiii mei? Dvs. poate nu stiti ce inseamnă să ai un animal cu care să te întelegi din semne, asa cum mă înteleg eu cu juncanii mai. Si-apoi, domnule inginer, n'as vrea să m'apuce noaptea pe-aci, că stiti că pe vâlcelele ăstea se cam plimbă lupii noaptea si n'as vrea să-mi apuce si juncanii pe-aci, că asa cum sunt lupii înfometati, mi-ar putea ataca juncanii. Si cum de lupi ei nu se pot apăra, decât să-mi pierd juncanii, mai bine să-mi ia Dumnezeu zilele.
 Maistrul geolog a rămas impresionat de povestea lui mos Bârsan si a dat poruncă muncitorului cel voinic si tânăr, care a fost de fată la discutii, să însotească pe bătrân si să-l ajute, cu ce i-o cere el.
 Când ajunseră la car, mos Bârsan spune muncitorului din santier:
 - Uite tinere, tine biciul ăsta în mână, eu mă duc la spatele carului, să nu mă vadă boii că sunt aci când le dai cu biciul ăsta pe spinare. Dumneata te duci în fata lor, să te vadă, îi mângâi pe ochi si le spui niste vorbe de îndemn ca să scoată corul din noroi. Pe urmă, când iesi la drumul cel bun, îi opresti si de-acolo înainte merg eu lângă boi.
 Muncitorul voinic a luat biciul in mână si a început să lovească într'unul si într'altul, strigând pe lângă ei de vuia pădurea.
 Când au simtit boii lui mos Bârsan loviturile pe spinare, date cu codelia flexibilă de alun a biciului lui mos Bârsan, care parcă se lipea de pielea boilor, au sărit în două picioare, ca niste armăsari pur sânge, au scos carul din noroi si au luat-o la fugă spre drumul cel pietruit, cale de vreo 200 de metri.
 Mos Bârsan îsi acoperise ochii cu căciula, să nu vadă când îi bate copiii, si a pornit-o si el încet, încet, până a ajuns la carul cu lemne si la omul din santier care îi lovise juncanii lui, fără milă.
Si-a mângâiat juncanii, le-a spus hi-i-ho-o de vreo 2-3 ori si a pornit agale spre casă, fără teamă de a-l mai apuca noaptea pe lângă pădure.

EUGEN POPESCU
Revista Scriitorilor Români, Nr. 20, Munchen,1983
Sursa:miscarea.net

marți, 12 februarie 2013

Intre mine si realitate



Intre mine si realitate
Teodor Dume

încerc acum să reconstitui
fereastra prin care
o să privesc depărtarea, -
ea însăşi o fereastră
a sunetelor spre nesfârşit.

ştiu,
poate e doar o iluzie ce se termină aici
ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...

Asimptotele scabrosului



Asimptotele scabrosului
Razvan Racheriu

Gândirea de suprafaţă
modelează chipuri de marmură brută
gândirea de profunzime
scrijeleşte filigrane în euri camee
umplute cu eoni
căzuţi din spiritul
ce-şi creşte eflorescenţele de monade
într-o minte de boem

Realul infestat de sinistru
supurează halucinaţii
pe corpul realităţii
privirea dezvirginează culorile
aşezate lasciv pe lucruri
apoi se întoarce în om
creând o realitate lăuntrică
prin care omul se mişcă bulversat şi haotic

Spiritul îşi multiplică conexiunile
în lumea covârşită de asimptotele scabrosului
pe care se plimbă încovoiaţi dezaxaţii
la intersecţia dintre raţiune şi sine morbid
se află Omul
cu girueta – viaţa în derivă
cu gândurile prefăcute în piatră
aruncată în ochi

Entitatea personală depusă
în cercuri concentrice
în jurul sinelui efervescent
o smulg dinlăuntru
şi o arunc în ochii lumii
din ei se scurge imundul vâscos
a cărui substanţă creează o sibilă
cu care m-am întâlnit
pe marginea unui gând erotic

Totul ce-şi multiplică monadele în uman
şi nimicul cu corpusculii vidului
aureolând neputinţa şi nimicnicia
se duelează pe peluza timpului
cu iarba – secunde
infiltrată prin hiatusuri.


|

Maximele paradoxului

Maximele paradoxului
Razvan Racheriu

Dezvirginez ideea
de sensurile lehuze
un fluture o polenizează
pe aripile lui se aşează
lumina descătuşată
din ideea însămânţând
cu fotoni spiritul
ideea contrară
se sparge în malaxorul dialecticii
pasta umple golurile
lăsate de memorie
construind un iglu
în care dârdâie amintirea

Se lasă aşteptarea
cu hiatusurile plictisului
peste tenebrele cugetării
ce avortează maximile paradoxului
un eu hirsut plânge a spleen.

luni, 11 februarie 2013

Doua destine


Doua destine
de Nicolae Novac

Revista Scriitorilor Români, Nr. 22, Munchen,1985

 Ne mutaserăm de curând în noua noastră casă, când, într'o dimineată, o aud pe mama strigându-mă:
- Copile, vino sa-ti arăt ceva... O s'avem noroc în casa asta... Uite, îsi fac cuib sub streasină rândunelele... Să nu-l strici!... Si când vei avea si tu copiii tăi, sa-i înveti si pe ei la fel... Casa sub streasina căreia îsi fac cuib rândunelele, e binecuvântată de Dumnezeu!...
 În câteva zile, cuibul a fost gata. Si-au depus ouăle. Le-au clocit împreună, cu aleasă dragoste părintească... Au venit apoi puisorii... Au crescut prinzând pene si au fost instruiti în arta sborului de către cei doi părinti ai for...

 La sosirea toamnei, au plecat cu totii, spre alte orizonturi si tări mai calde, pentru a împlini ciclul ereditor.
Si, an de an, ciclul s'a repetat. Sosirea, odată cu primăvara si plecarea, odată cu toamna.
 Apoi, într'o primăvară, rândunelele de sub streasina casei părintesti, n'au mai venit si cuibul lor a rămas pustiu...
 - E târziu, zice mama, si rândunelele noastre n'au sosit încă... Or fi murit săracele de ele în cine stie ce tară străină ...
 In fiecare primăvară, când văd sosind păsările, mi-aduc aminte de rândunelele de sub streasina casei copilăriei si-mi zic: ca ele, o să sfârsesc si eu, într'o tară străină cu cerul sulitat de zgârie-nori...
 Două destine...
 ...Două rândunele... Si-un om...
 CEAS CU CUC
 S'a deschis portita ceasului de lemn, adus din Pădurea Neagra a Germaniei, sub Zgărie Norii Americii.
 Astept să iasă cucul, sa-mi cănte cât e ora... Astept în zadar. Cucul nu iese!...
 S'o fi pus in "grevă"? O fi murit?...
 Nu!... nu se poate. Cucii de lemn nu mor, ei vin pe lume morti din cutitul cioplitorului. Vocea le este falsă, pitigăiată, mecanică. Nici chiar cucii adevărati n'au suflet, căci de-ar avea nu si-ar pune ouăle in cuiburi străine - să le clocească alte mame iar pe pui sa-i hrănească alti tati.
 Stau in fata ceasului cu cuc si a portitei deschise si-i strig, ca pe vremea copilăriei mele bănătene din satul natal de pe malul Dunării:
 - Cucule, câti ani îmi dai? Dar cucul nu-mi răspunde. Să-mi fi sunat oare, ultimul ceas?
 Sa-mi fi sosit moartea?
 Ei bine, să vie! O astept sa-i frâng sperietoarea-i coasă! Odată si pentru totdeauna, ca să nu mai sperie pe altii în viitor...
 GHIOCEI
 Mi-au înflorit sub fereastră trei ghiocei, scotându-si clopoteii albi prin zăpada proaspăt căzută.
 Ii privesc cu duiosie, amintindu-mi că în fiecare an, cât a trăit, mama îmi trimitea de acasă, în scrisoarea ei, câte un ghiocel presat, din grădina casei noastre. Mi-i trimitea ca sa-mi dau pasă-mi-te si eu seama, fiul ei de peste mări si tări, că a sosit Primăvara, in tara'n care m'am născut... Si ochii mi se împăienjenesc de lacrimi...
 Plâng?...
Da, plâng si nu stiu de ce.

 Plâng pentru că nu-mi mai vine, ca în fiecare an, ghiocelul mamei?... Sau plâng pentru că nu-mi mai este dat să privesc ghioceii din grădina de acasă, din care mama rupea în fiecare an unul si mi-l trimitea, presat, în scrisoarea ei?...
 Străină străinătate: mâncate-or pustia!...
 M Ă T Ă N I I
 Soarele îsi sterse gura cu batista unui nor alb ca o petală de ghiocel. Apoi zâmbi florilor din grădină, sărutându-le cu raze de aur.
 Fascinat, priveam cum o albină îsi umplea pungile cu polen din cupola unui crin.
 Peste sat, băteau mătănii negre de clopote si mă întrebam: cine o mai fi murit!...
 - "Doamne, Doamne, umblă moartea cu coasa prin sat, ca hotlul printr un sat fără câini", mi-am zis in cele din urmă...
 Clopotele îsi încetară în sfârsit mătăaiilie negre si tăcerea coborî iarăsi. Grea ca o piatră de moară in repaos. Pesemne, clopotele îsi bătuseră singure glasul amar ca pelinul.
 Albina adormise îmbătată de parfumul dulce-otrăvitor al florii de crin. Sau, poate murise si de aceea bătuseră clopotele neagra lor melodie.
 NU! Pentru moartea albinelor nu se trag clopotele in dungă. Ele mor nejelite de limbă de clopot, ca si când n'ar fi făcute si ele de către acelasi Dumnezeu, care l-a făcut si pe OM!...
 SĂRUT-MÂNA, PRIMĂVARĂ!
 Bun venit, Primăvară!... Bun venit!...
 Mi-ai bătut la geam cu o rândunică si cu o ramură înflorită de măr, crescut dintr'o sământă trimisă de mama din tara pe care n'am să o mai văd niciodată... Tara nasterii, a copilăriei si a adolescentei mele bănătene...
 Sărut-mâna Primăvară... Sărut-mâna...
 La sânul tău îmi odihnesc azi capul de străin într'o lume străină.
 Fii binecuvântată Primăvară!... Din umbra Zgârie Norilor Americani, îti trimit astăzi, a românească salutare...
 NĂDEJDEA NOASTRĂ
 Spus'a Isus: "Cercetati scripturile, pentru că socotiti că în ele aveti viata vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine". (Ioan, 5:39)..."Si tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învătătura noastră, pentruca, prin răbdarea si mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde". (Romani, 15:4)... "Aceste lucruri... s'au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, si au fost scrise pentru învătătura noastră, peste care au venit sfârsiturile veacurilor" (Corinteni, 10:11)... "Astfel dar, fratilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă in Locul prea sfânt, pe calea cea nouă si vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său; si fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credintă deplină, cu „inimă curată" si cu o "credintă deplină", de El, cel născut din Fecioara curată". (Evrei, 10:19-22).
Aceasta este si rămâne nădejdea noastră, a celor ce ne apropiem, cu o „inimă curată" si cu o ,,credintă deplină", de El, cel născut din Fecioara Maria, care s'a jertfit si a murit, răstignit pe cruce, între doi tâlhari, pentru a spăla cu sângele Lui, păcatele noastre, si a Inviat apoi, spre a ne asigura si nouă Invierea.

NICOLAE NOVAC
Revista Scriitorilor Români, Nr. 22, Munchen,1985
Sursa:miscarea.net

"Frumosul Romanesc"


"Frumosul romanesc"
de Dan Botta

Conferinta la Radio Bucuresti in 21 iunie 1934, eseu publicat in revista "Gandirea", Anul 14, Nr.8, Octombrie 1935, inclus in volumul "Limite", 1935, colectia Gandirea a editurii Cartea Romaneasca, in "Scrieri", 1968, vol.4, Eseuri si recent in volumul "Limite si alte eseuri", 1996...
Opera de arta rasfrange - cum ar rasfrange marea coloritul specific al coastei - stilul pamantului in care s'a nascut. Si precum marea nu restitue caracterul momentan, local, pitoresc, al pamantului, ci poarta pana la mari departari nuanta indefinita, coloritul as spune liric, general, al acestuia, tot asa stilul pamantului nu e restituit niciodata de operele de pitoresc, de dorita coloare specifica, ci de acelea care intind pana departe sufletul lor inspirat. E un paradox acesta - si semnul unei damnatii, desigur, - ca tocmai acele lucrari care ating un maximum de abstractie si tind a se desrobi de timpul si spatiul contingential, poarta mai limpede si mai viu, sa zicem, caracterele patriei.
Eroic si lucid, mistic si pasionat, omul e faurit ca o piatra, misterios alintata de valuri, de elementele pamantului sau. Si tot asa gandurile sale. Sub un cer inalt, limpede, static, pe un pamant asediat de marmora, in care palmii poarta pe frunte o racoare si o liniste de templu, se va ivi o arta ale carei constante vor fi claritate, majestate, euritmie. Pe un pamant care ofera piatra facila de calcar, in apropierea marii melancolice, sub semnul marilor furtuni, sau in murmurul religios al codrilor de fagi, catedrala gotica va creste umbroasa, liturgica, infinita. Permanenta acestui stil al pamantului se poate urmari pretutindeni. E ca un sigiliu al creatiei sau ca o forma cristalina imanenta gandului. Divina Comedie dantesca, opera care rasfrange tot acel ev mediu "enorme et delicat" cu tot sufletul tragic si paradisiac al lumilor de atunci, opera in care goticul se reduce la o perfectiune diamantina, e tributara totusi- cine ar crede-o? - stravechiului stil etrusc. Etruria [actuala Toscana] care pierise de doua mii de ani, Etruria crunta si misterioasa, se releva in opera marelui florentin. Scenele Infernului dantesc, in sinistra lor varietate, par figurate pe vasele si frescele pe care arheologii le desgroapa astazi. Si castele bucurii ale Paradisului isi au un echo in desfatarile zeilor etrusci, atat de triviale inca. Crescut pe meleagurile vechii Etrurii - in Toscana, al carui nume reproduce etimologic Etruria - Dante restituie asadar stilul permanent al patriei. In geometria ornamentala a vaselor romanesti surprindem permanenta unor motive preistorice. Thracia de peste doua mii de ani, Thracia istorica si Thracia preistoriei se ascund in simpla geometrie a vasului. Frumosul romanesc apare aici ca o idee transmisa de Thracia. El e mai curand produsul unui aceluiasi suflet, al unei aceleasi Psyche [in greaca suflet]. Sa cautam a desprinde,sfios si cu precautii infinite, ca unul care incearca un pamant inca virgin, stilul care se desprinde din creatia romaneasca, elementele frumosului romanesc. Sufletul romanesc a fost deseori analizat, si cercetatorii acestei Psyche colective au fost de acord ca el dezvaluie cel putin cateva caracteristici constante: fatalism, insensibilitate la conditiile vietii materiale, scepticism. In domeniul actelor majore, al fervorii, al marii puteri spirituale - singura care se ridica la creatie - aceste caractere ale sufletului colectiv se prefac in virtuti cardinale. Fatalismul, sentimentul acestei rigori, acestei absolute necesitati a raporturilor lumii, devine, ridicat la un exponent mai mare, sentimentul cosmic, sentimentul solidaritatii universale, al unitatii in varietate, al participarii sufletului la viata infinita a spatiilor. Insensibilitatea la tristetile vietii devine un principiu superior de armonie, de pace, de integrare in cosmos: ataraxia marii intelepciuni, sentimentul singuratatii sufletului pe un plan aproape muzical, de unde totul - bucurie si durere - se desface indiferent, monoton, egal siesi. Scepticismul poate duce pana la un luminos criticism. Neincrederii filosofice, indoielii triste, ii raspunde setea de cunoastere, dorul de abstractiune, dorul de viziune. Sufletul thracic se arata a fi posesorul acestor mari virtuti. Religia thracica a lui Dionysos purta sufletul colectiv de la sentimentul pantheic al lumii, pana la ideea celei mai pure abstractiuni. Dionysos, al carui suflu strabatea lumea ca o unda de energie, palpita in fiecare piatra, in fiecare planta. Spatiile se animau de o viata infinita. Lumea intreaga se arata a fi pana in moleculele sale ca un sensorium Dei, focarul sensibil al divinitatii.... [...] Aceasta conceptie primitiva despre viata de dincolo de moarte e implinita aici, in balada umana si tragica a Mioritei, de o conceptie fara de seaman: corpul isi duce mai departe existenta sa banala, dar sufletul palpita liberat in sferele albe ale bucuriei. Undeva, intr-un spatiu esential, o nunta se petrece intre pastor si moarte: "Si-i spune curat/Ca m-am insurat/Cu-o fata de crai/Pe-o gura de rai". E o straveche credinta thracica a mortii nuptiale. Pe aria de raspandire a thracilor din antichitate, in regiunile unde poporul lor a stat, conceptia mortii nuptiale s-a pastrat si astazi vie. Unui tanar mort necununat i se canta si azi cantarile de nunta, si riturile funebre ale poporului roman cuprind, in stricta traditie thracica, jocuri si cantece de bucurie. In aceste rituri staruie antica idee thracica, a mortii purtatoare de har. Ilustra marturie a lui Herodotos spune ca moartea era considerata de thraci ca o bucurie, si cel mort era ingropat in cantece si jocuri fiindca, liberat de orice durere, el parea menit a petrece in perfecta fericire. [...] Thracii sunt aceia cari au insuflat Greciei sensuale conceptia unui suflet absolut, de natura divina. Prin Orpheu, Eumolp si Pythagora - prin cultele si doctrinele initiate de geniul lor legendar si pe cari istoria le declara aduse din Thracia - marile Eleusinii (sarbatori anuale inchinate misterelor de purificare, care asigurau nemurirea, in Grecia antica), tragedia si filosofia greaca s-au putut ivi. Un dor de absolut anima conceptia thracica a fericirii postume, ca si cultul extatic al lui Dinysos. Si moartea, si delirul sfant pun pe om in contact cu sufletul cosmic. Sunt o nunta cu divinitatea. In ratacirea fantastica a celor posedati de Dionysos, prin muntii si vaile Thraciei, in acel hohot continuu, in acea procesiune despletita sub thyrsul (emblema zeului Dionysos, un baston inconjurat de frunze de vita, simbol al inspiratiei, al poeziei) de foc al zeului thracic, esentele, eternitatea, absolutul puteau fi. Dorul de posesiune devenea panic, infinit. Zeul se manifesta miraculos pretutindeni. Panteismul conceptiei thracice, strabate pana in fundurile ei, ca o lumina de miracol, poezia noastra populara. Lumea vegetala, lumea formelor inerte e animata de un suflet imens. Aici nu numai oile si caii vorbesc si presimt viitorul, ci paltinii si brazii, frunzele si pietrele rasfrang divina intelepciune a creatiei. Aceasta simpatie intre natura si om - suflete gemene, creatii reciproce - e atat de plastic exprimata de balada Tomei Alimos, incat versurile ei - inchinarea de ospat a haiducului - imi apar ca o imensa rugaciune, ca o religioasa cuminecare cu lumea: "Inchinare-as si n-am cui!/Inchinare-as murgului/ Murgului sirepului/Dar mi-e murgul vita muta/Ma priveste si m-asculta /N-are gura sa-mi raspunda/Inchinare-as armelor/Armelor surorilor/Dar si ele-s fiare reci/ Puse-n teci de lemne seci.../Inchinare-oi codrilor/ Ulmilor si fagilor/Brazilor,paltinilor/Ca-mi sunt mie fratiori/De poteri ascunzatori;/De-oi muri m-or tot umbri,/Cu frunza m-or inveli,/Cu freamatul m-or jeli./Si cum sta de inchina/Codrul se cutremura/Ulmi si brazi se clatina/Fagi si paltini se pleca/Fruntea de i-o racorea/Mana de i-o saruta" Iata natura intreaga animata de un suflu divin, palpitand ca o nesfarsita mare sub luna. E viata profunda care se ridica pana la masura de cugetare si simtire a omului: natura inspirata. Atunci cand balada Mioritei evoca acea nunta a pastorului cu moartea, eroul ei nu uita sa adauge: "Ca la nunta mea/A cazut o stea". Nimic mai august si mai simplu decat aceasta expresie a solidaritatii lumii. Sentimentul cosmic se exprima aici cu o putere fara seaman. Faptele noastre au rasunet pana la limitele lumii, pana la centura de foc a tuturor spatiilor. Daca mi-ar fi ingaduit un grai oarecum pythagoreic, as spune, privind omul ca un sunet in marea de muzica a lumii, ca el provoaca in univers vibratia concordanta a tuturor armonicelor sale. As spune ca astrii sunt solicitati de gesturile sale, ca astrii invie si mor pe masura sufletului sau. Tot asa, destinul e o functie cosmica. El e principiul de modulatie, energia care-l preface pe om, ii confera acel sunet strict necesar armoniei. Intaia Scrisoare a lui Eminescu este o alta imagine a cosmosului dionysian. Oricat ar afecta o filosofie germanica, oricat s-ar inspira din cosmogonia buddhica, oricat material amorf ar aduna din cele patru vanturi ale lumii, Scrisoarea intaia exprima totusi formele genuine, autentice, ale sufletului romanesc. Sa recunoastem aceasta inalta melancolie! E melancolia Mioritei. Solitar, perfect in marea-i singuratate, sufletul eminescian apare melancolic, trist de propria lui statuie. Scrisoarea intaia, inchisa intre cele doua imperii ale lunei, intre cele doua viziuni ale cosmosului impietrit, fie ca o icoana a frumosului romanesc. Melancolia ei este emanatia de muzica a formelor perfecte. O marmora praxitelliana, a unei core (Cora - in mitologia greaca, epitet al zeitei Athena in ipostaza de protectoare a tinerelor fete) in ochii careia dorm armoniile lumii. Dar pe buzele ei, cu gust de padure, aproape faunesti, s-a ivit surasul sceptic, intristat, al cunoasterii. Intre acele imagini surori ale armoniei, ca doua frontoane ale aceluiasi templu, intre cele doua invocatii ale lunei plutind peste o lume fara timp, peste lacul inghetat al filosofiei eleate - Eminescu a desfacut pe Dionysos, cosmosul viu, lumea in eterna unduire. Cum intr-o veche icoana romaneasca a Punerii in mormant, intre doi sfinti solemni, verticali, cele doua Marii se apleaca peste trupul istovit al Domnului, si in inclinatia lor se confunda in unduirile giulgiului, asa incat par un fascicol de linii calme, o impletire de melodii, un contrapunct pictural din cele mai rare, tot asa Dionysos - lumea in devenire - se desprinde ca un fluviu de melodii simultane. Aceasta idee a unduirii este inerenta frumosului romanesc. Si este semnificativ ca filosofia romaneasca, atunci cand s'a rostit mai clar, a ilustrat o viziune dionysiaca a lumii. Cantemir avorbit de unitatea vie, ritmica a spatiilor, si Conta a formulat o teorie a ondulatiei cosmice. Desi tributari conceptiilor timpului, sa nu uitam ca ei aleg. Adevarul la care adera este cel mai apropiat de al naturii lor, si unul care poate exprima stilul pamantului lor. Si tot asa, aceluia carui sa-i inchinam totdeauna un prinos de ganduri armonioase, Vasile Parvan. Conceptia istorica a lui Vasile Parvan este infiorata de sentimentul cosmic. Evolutia istorica a lumii e privita in lumina evolutiei universale ca un fir din miriadele cari se desfasor in raza dulce a planetei noastre. Ca o linie de univers....
Dan Botta
CÂTEVA DATE DESPRE DAN BOTTA: Nascut pe 26 Septembrie 1907, la Adjud (Vrancea), Dan Botta (Botha) este descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului din Maramures. Tatal scriitorului, Theodor Botha, a fost unul dintre patriotii care au militat pentru drepturile românilor din Transilvania, fapt pentru care a fost persecutat de autoritatile habsburgice si a fost nevoit sa se refugieze în Moldova, unde si-a desavârsit studiile si a devenit medic. Fiind medic la Adjud, Theodor Botha a cunoscut-o pe Aglaia Franceschi - care avea origine corsicana din partea tatalui - cu care s'a casatorit. Dan Botta, fratele scriitorului si actorului Emil Botta (1911 - 1977), si-a facut clasele primare la Adjud, a urmat studiile secundare la Liceul Unirea din Focsani, apoi absolvit Colegiul Sf. Sava din Bucuresti si si-a obtinut licenta în drept si, în acelasi timp, în litere tot în Capitala. Dan Botta a mai absolvit si Institutul de Educatie Fizica, ca unul care era îndragostit de sport, pe urmele idealului antic "minte sanatoasa în corp sanatos". Prima sa poezie, sonetul "Clopot sfărâmat" ("dupa Baudelaire"), îi apare în revista Societatii de lectura "Ion Heliade Radulescu" a elevilor liceului Sfântul Sava, intitulata "Ramuri fragede" (anul I, nr. 4, 29 Martie 1925, p. 2). Devine, înca din vremea studentiei, cercetator la Oficiul de Studii al Ministerului de Finante, cu sprijinul lui Mihail Manoilescu. Tot în studentie începe sa colaboreze la diferite publicatii: Calendarul, L' Independence Roumaine, Rampa, România Literara, Gândirea. În 1931 debuteaza editorial cu volumul de versuri Eulalii, la Editura Luceafarul, prefatat de Ion Barbu, cu desene de Pierre Grant si cu un portret de Mac Constantinescu. În vara lui 1932, se afla printre initiatorii si participantii simpozioanelor Asociatiei Criterion, alaturi de Petru Cormanescu, Mircea Eliade si Mircea Vulcanescu. Conferentiaza sub firma Criterionului, dar si la Radio despre: Conceptele Mediteranei, Pârvan si contemplatia istorica, Geniul dacic în lume, Fântânile mistice ale Luceafarului, Frumosul românesc. Un volum de eseuri, Limite (Ed. Cartea Româneasca), îi apare în anul 1936, în anii urmatori tiparind operele dramatice Comedia Fantasmelor (Ed. "Miron Neagu", Sighisoara, 1939), Alkestis (Ed. "Universul literar", 1939) si Scenariu pentru un film romantic Sarmanul Dionis ("Gândirea", 1940). Împreuna cu Octavian Taslaoanu si Emil Giurgiuca, în 1941, fondeaza revista "Dacia", în care publica articolele "Misiunea romana", "Legea Româneasca", "Libertatea Româneasca", "Institutiile Romei", "Basarabii: sensul unor mari traditii" si altele. Începând din 1943, pâna la instaurarea regimului comunist, lucreaza, la început, în redactia Enciclopediei României, sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti, apoi este directorul general al institutiei. În aceasta calitate, revizuiesste si restructureaza, potrivit cu viziunea sa în chestiunile sociale, economice, culturale si istorice, volumele I si II; conduce direct volumele III, IV si V (acesta, dedicat culturii, a fost tiparit dar n'a mai aparut pe piata, regimul comunist dispunând topirea sa si punerea în rândul publicatiilor interzise). În anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini. În aceeasi perioada, scrie ciclul de sonete Cununa Ariadnei si dramele Deliana si Soarele si Luna - aparute postum în Scrieri (Editura pentru Literatura, 1968). Sub comunisti, lui Dan Botta i se interzice sa publice literatura originala si abia la sfârsitul anilor '60 îi apar traducerile: Regele Ioan de W. Shakespeare (Opere, vol. I Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958), François Villon (Balade si alte poeme, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958) Oedip Rege de Sofocle si Troienele de Euripide (Tragicii greci, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958). Dan Botta a murit pe 13 Ianuarie 1958, la doar 51 de ani, în urma unui atac de cord.
Sursa:miscarea.net

Dragoste si transfigurare


Dumnezeu din prisosul fiinţei lui a făcut lumea. Dumnezeu din prinosul inimii lui iubeşte creatura, dela firicelul de iarbă până la om.
 Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dum­nezeu şi de om, dragoste de tot ceeace ne străjue şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită.
 Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste, omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.
 Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul şi lucrurile, ne deschide porţile înţelesului. Cel ce iubeşte e plin, e frumos, e luminat iradiind numai pace şi încântare. Sufletul lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminilor. Faţa lui e albă străvezie, cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniştit şi stăpân.
 Dragostea coboară cerul pe pământ şi înalţă făptura în zonele binefăcătoare ale isvoarelor vieţii. Tot cu prinosul nostru creşte şi se preschimbă în inima şi sensul său.
 Un om, un animal, un capac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea nu folosinţa: aci e sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s'a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul raiului s'adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
 Dragostea face totul, descoperă şi înoieşte totul ; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
 Omul adevărat iubeşte şi se roagă: buzele lui murmură întredeschis prisosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace şi cade plin de sucul vieţii înfrumuseţate.
 Să cântăm cel mai frumos şi mai înălţător cântec de dragoste şi urmele trudei, ale untului se vor şterge. Să mergem până acolo unde se întâlneşte omul cu Dumnezeu, până la hotarul cerului care ne-a dăruit din stelele lui. Să trăim în preajma isvorului vieţii şi creaţiei necontenite.
 Şi pentru tine omule, frate de destin, pentru tine cel de-aproape, care-ţi plângi suferinţa şi-ţi cauţi ispăşirea, dragostea adevărată vine rodnică şi te învaţă cuceririle adevărate. Dumnezeu nu numai că ne-a iubit, dar ne-a făcut să iubim; ne-a pus dragostea în inimă si noi n'o ştim folosi.
 Săracul, chinuitul, drumeţul neospătat, copilul bolnav, tot omul în lipsă materială sau sufletească are nevoe de dragoste; dragostea îl apropie, îl hrăneşte, îl poartă pe mâini tămăduitoare. Isus săracul, chinuitul, drumetul. El om cu dureri si lipsuri, a venit să fie asemenea nouă, a venit să topească suferinta noastră prin dragostea lui dumnezeiască. Dragostea poartă omul în lumi nebănuite si cucereste inima lucrurilor, adică vesnicia. Pe calea dragostei ajunge omul la capătul de început al lucrurilor si prin puterea ei le află esentele.
 Dragostea eate calea cuceririlor lumilor altfel tainice. Prin dragoste omul nu se opreşte numai la în a-şi întinde, a-si lărgi cuprinsul. Prin dragoste, o ştie orice om care s'a frânt odată în revărsarea către frumuseţe şi bine, se schimbă însăşi natura lucrurilor; nu numai aparenţa dar însuşi sensul lor.
 Ce vede şi cât înţelege un om care nu iubeşte: un om, o floare, o gâză, un copac, un lucru făcut de mâna omului maestru? Ce vede şi cât înţelege din făptură şi din natură omul rece, meschin, lipsit de focul dragostei?
 Cel ce iubeşte vede lumea înnoită, vede taina şi farmecul adânc al lucrurilor, vede totul în adânc schimbat şi în afară îmbrăcat, cu fir de lumină ţesut, ca o grădină minunată, ca un vis devenit aevea.
 Dragostea coboară pe Dumnezeu pe pământ, îl face prezent în fiece fiinţă, în fiece plantă sau lucru; inima a dat totul, tot ce este se schimbă.
 Sforţarea omului nu este numai în a se desprinde din lumea aceasta a durerii pentru a se arunca grăbit în aceea în care totul nu este decât floare şi cântec. Rostul omului este şi aci pe pământ, pe aceasta lume o suferinţă a trudei şi a ispăşirii, în această colină a lacrimilor, rostul omului este în a suferi şi a iubi totul până la coborîrea luminii de aur ce face din nou lumea noastră, adică până la transfigurare.
 Dragostea, dragostea plină şi nestăvilită, este calea transfigurării, adică a naşterii din nou în spirit a lumii acesteia, singurul ei fel de a fi acceptată de către un om adevărat.
Un aer curat, plin de darurile grădinilor nevăzute, pluteşte în preajma omului plin, omului îndrăgostit de crestele aburite de respiraţia cerului.

Ernest BERNEA
"Universul Literar", Anul LII, Nr. 11, Marti 20 Aprilie 1943
Sursa:miscarea.net