Petre Tutea despre poporul roman

PETRE TUTEA DESPRE POPORUL ROMAN
Am dorit intotdeauna sa fac o teza de doctorat cu tema "Aflarea în treabă ca metodă de lucru la Români". La intrebarile fundamentale "De ce?" si " In ce scop?", aporetica rurală romaneasca raspunde :"D'aia!".
A venit odata un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai asa cum trebuie. Dar Romanul zice : "Merge si asa!"; ca "merge si asa" inseamna ca merge oricum. Nu merge oricum, nu oriunde, nu oricand si nu orice.
La puscarie am demonstrat vreme de doua ore ca istoria Romanilor dezgolita de crucile de pe scuturile voievozilor e egala cu zero. Ca doar voievozii nu s'au batut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.Prima conditie a unui Roman este sa creada ca Poporul Roman este asa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul vegetal sau mineral. Ce face Poporul Roman este mai putin important decat faptul ca el este pe lume.
Poporul Roman nu este cu nimic inferior poporului german sau francez. Ca n'avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, vifornita din spatiul in care s'a desfasurat Poporul Roman ne arata ca suntem unul dintre marile popoare ale Europei. Care cronicar spunea, Costin parca: "n'am fost noi in calea rautatilor?". A reusit vreo invazie sa-si impuna stilul si credintele aici?
In Consiliul de Ministri am vrut sa lamurim problema aceasta, cum sa se limiteze cresterea populatiei, iar eu am fost de parere ca Romanii trebuie sa se inmulteasca ca sardelele, sa creeze o superindustrie ultramoderna, sa se inarmeze pana in dinti si sa se duca in vizita razboinica la popoarele vecine, culcandu-le la pamant. Si asta am gandit-o in Romania! Imi spunea un ministru : "Sunteti cinic domnule director!" I-am raspuns : "Nu. Sunt excesiv de patriot, domnule ministru!" Eu gandeam ca nationalist, bineinteles.
Eu aveam niste planuri pentru Poporul Roman : cucerirea Bulgariei si a Ucrainei, intr-o faza istorica, si mai tarziu vom mai vedea. Dar nu poti cuceri cu minciuni democratice si cu un popor din care cinci milioane mananca doar de trei ori pe saptamana.
Intodeauna cand gandesc in spiritul Poporului Roman, ma mut cu arme si bagaje cu speranta in viitor. Un grec a spus : "Noi nu mai suntem, dar voi, Romanii, veti fi!" Grecii, cand isi citesc istoria gandirii din spatiul lor, ar trebuie, vorba lui Cioran, sa se sinucida. Capata sentimentul inutilitatii si al decadentei. Adica nu mai poarta numele de greci decat in mod geografic. Atat! Ceea ce nu e cazul cu noi.
Am facut o marturisire intr-o curte cu sase sute de insi, in inchisoarea de la Aiud. "Fratilor, am zis, daca murim toti aici, in haine vargate si in lanturi, nu noi facem cinste Poporului Roman ca murim pentru el, ci el ne face onoarea sa murim pentru el!"
In principiu, am certitudinea invincibilitatii Poporului Roman, si ca, asa cum a iesit din impas cu Ceausescu, va iesi din orice impas. Asa cum a facut Unirea Principatelor, impotriva a trei mari puteri, otomana, austriaca si rusa, si a facut unitatea inaintea unitatii Italiei. E atat de viguros neamul asta al nostru, ca nu ma indoiesc ca virtutile il scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui imi da argumente in sprijinul credintei mele ca Poporul Roman nu poate fi infrant.
Cei mai cranceni si mai straluciti soldati sunt cei ai popoarelor religioase. Cand mori sub drapel te gandesti ca te duci la stramosi. Dar o armata care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, in care fiecare soldat avea o cruce la gat pe care scria : "Gott mit uns" ("Dumnezeu cu noi").
Romanismul a insemnat pentru generatia noastra sa fim noi insine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea sa fie el insusi. Si am vrut si noi, ăstia de dreapta, sa fim Romani. Sunt Roman, si ca Roman ma socot buricul pamantului. Ca daca n'as fi Roman, n'as fi nimic. Nu ma pot imagina francez, german, englez. Adica nu pot extrapola substanta spiritului meu la alt neam. Sunt Roman prin vocatie. Tot ce gandesc devine Romanesc.
"Dumnezeu e Roman. Sau daca nu, sunt impotriva lui!"
PETRE TUTEA DESPRE COMUNISM
Comunismul e cea mai mare aflare-in-treaba din istoria omenirii.
Comunistii au vrut sa ne faca fericiti cu forta: ba, sa fiti fericiti, ca va ia mama dracului! Adica sa mananci bine, sa bei bine, sa dormi bine si la loc comanda!
Ca sa constati ca e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie sa ai doctoratul in stiinte sociale. Orice bou vede ca nu e bun. El vede ca ma-sa rabda, nevasta rabda, copiii rabda... vede tot si totul pute.
A te opune comunismului inseamna a apara puritatea Codului Penal. Comunistii nu trebuie tratati ca infractori politici. Ei trebuie tratati ca infractori de drept comun. Ca hotii de buzunare, ca talharii, ca violatorii de dame...
Comunismul e imanentism absolut: el muta complet omul in lumea asta. Comunismul inseamna negatia omului total, ca omul total apartine la cele doua lumi: lumea trecatoare si lumea vesnica. Or, comunismul ancoreaza in dimensiunea lumii trecatoare si in felul asta nu e uman. Pentru ca daca îi spui unui om normal: mă, esti un animal rational muritor si după tine rămân doar viermi si minerale - îti dă cu bâta în cap!
M-am gandit sa scriu un pamflet anticomunist si m-am gandit sa iau anticii si modernii, cei mai mari pamfletari pe care-i intalnesc, si sa iau de acolo cele mai acide imagini sau figuri de stil. Si m-am convins ca e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Si am ajuns la o intuitie mult mai corecta pentru a defini orice miscare comunista. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infractiunilor: crime, delicte si contraventii. Definesc crimele pe rand si contraventiile pe rand si scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universala, naturala, prezenta in acest integral Cod Penal. Ei sunt infractori, comunistii, nu oameni politici. De altfel Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definitie a comunismului: exista in dreptul penal crime continue si crime continuate; comunismul este o crima continua.
Comunistii sunt atat de terestri, ca eu nici nu i-as lasa sa se urce in avion, si intre Bucuresti si Moscova i-as pune sa mearga pe jos, umpland desagii cu mancare din loc in loc...
Comunistul stie ca e animal stie ca e rational, si stie ca e absolut muritor. Dar in felul asta, cu toata rationalitatea lui, intre el si dihor nu e nici o deosebire.
Comunismul, unde a triumfat, te beleste sistematic.
Rusia a demonstrat - tehnic, practic si teoretic - nulitatea comunismului.
Stalinismul e definitia comunismului. Unde nu e stalinism, dupa trei luni cad de la putere, ca nu sunt in stare sa dea nici... apa. Nu se poate impune comunismul decat cu bata, cu parul!
Nu se poate face economie in comunism si de catre comunisti. Astia nu-s in stare sa conduca nici macar o comuna rurala. Incurca apele, infunda fantanile...
Comunismul este un cancer social. Unde se instaleaza, ramane pustiu.
PETRE TUTEA DESPRE COMUNISM SI LEGALITATE
Atat extrema stanga cat si extrema dreapta sunt falimentare. Comunismul, de pilda: premisa lui majora e egalitatea reala, absoluta, a oamenilor. In nici unul din regnurile cunoscute nu exista egalitate - nici in regnul mineral, ca aurul nu e egal cu carbunele, nici in regnul vegetal, ca plantele nu sunt egale, si nici in regnul animal, ca pisica nu e egala cu leul, cel putin ca forta. Si nici in specia om nu functioneaza, cu atat mai mult, principiul egalitatii. E damnat esential comunismul prin premisa lui majora: egalitatea reala a oamenilor, care este o utopie. Si inca... da, vorba lui Berdiaev, cusurul utopiilor nu sta in constructia lor, ci in faptul ca toate sunt realizabile. E un paradox, insa este adevarat ca paradoxul e limita pana la care poate merge inteligenta umana, dincolo de care apare nimicul.
Comunistii sunt vacari: considera oamenii ca vacarii cirezile. Cum poti gandi egalitatea absoluta - ca asa trebuie s-o gandesti ca sa fii comunist - cand nici nu iesi bine in strada si te-ntalnesti cu ea, cu inegalitatea?
Si la comunisti sunt stapani si slugi, dar ei sunt ipocriti, pentru ca stiu ca egalitatea oamenilor nu poate exista nicaieri; sunt perfect escroci, tocmai pentru ca afirma ca esenta comunismului este egalitatea reala a oamenilor. Premisa egalitatii absolute e nula, iar socialistii adauga putin sifon in vinul asta.
Sistemele sociale trebuie definite finalist, prin ce urmaresc. Comunistii urmaresc egalitatea anarhica finala. Astia sunt comunistii - anarhisti! Prin finalitatea lui, comunismul nu e ostil anarhiei, pentru ca nu poti fi egalitar decat daca esti anarhic.
PETRE TUTEA DESPRE COMUNISM SI TOTALITARISM
Cand se vorbeste de totalitarismul comunist e o contradictie de termeni. Totalitari nu pot fi decat oamenii care pleaca de la intreg la parte - dupa formula aristotelica. Or, comunistii nu sunt totalitari. Dupa ce ma orientez? Dupa Manifestul comunist, care e evanghelia lor, evanghelia rosie. Acolo se spune ca idealul lor e o societate fara stat, fara clase, conceputa ca o asociere libera de indivizi. E incendiul anarhiei finale, sfarsitul Manifestului, cum zice Kautsky. Comunistii sunt anarhisti la finalitate.
Totalitari sunt fascistii, hitleristii si Biserica Catolica, pentru ca si ea pleaca de la principiul aristotelic: intregul premerge partea. Astia sunt totalitari.
Mi-a spus un ziarist: Nu mai spuneti asta, ca zapaciti tineretul! Daca toti ii considera pe comunisti totalitari, nu pot sa dau pe post asta...
Dar eu - ce-i in gusa si-n capusa. Nu ma dau inapoi. Nu pot sa mint.

Petre TUTEA
Sursa:miscarea.net

Petre Tutea

Petre Ţuţea

Petre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş. a. -, s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”
Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu (str. Episcop Ambrozie nr. 2-4, etaj VIII, apart. 49, sector 1, Bucureşti) şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. (“Îl găseam aproape zilnic - îşi va aminti peste ani Horia Stanca - la restaurantul-cantină al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă de la bufetul restaurantului. Îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, nici unul deajuns de politicos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era...”).
După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi televiziunea au dat amploare redescoperirii. În unele zile Petre Ţuţea era vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară. Într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran în 1990, există un post-scriptum edificator: “Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş: poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Emil Cioran nu mă simt chiriaş.”
A murit în dimineaţa zilei de 3 decembrie 1991 şi a fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car tras de boi.
Spectacolul Petre Ţuţea
Laurenţiu Ulici îi considera pe români o combinaţie nefericită de Mitică şi Hyperion. Petre Ţuţea era o combinaţie de Mitică şi Hyperion fericită. Frivolitatea îl făcea disponibil pentru aventuri ale gândirii pe care spiritele grave le evită, din teama căderii în ridicol. Eliberată de obligaţia de a argumenta fiecare afirmaţie, de-a o integra într-un sistem, de-a o situa într-o tradiţie etc., inteligenţa lui ajungea repede foarte departe. O foaie de hârtie ridicată de vânt în văzduh zboară uneori mai spectaculos decât un avion sofisticat.
Opera sa, aproape exclusiv orală, ceea ce înseamnă de obicei volatilă, destinată uitării, cuprinde mai multe fraze memorabile decât tratatele atent elaborate ale altora. Vorbind liber, improvizând, reacţionând spontan la spusele celor din jur, filosoful îşi crea de fapt ocazii de a atinge esenţialul.
Concret, ce făcea Petre Ţuţea? Gândea cu glas tare. Nu singur, ci în prezenţa unor ascultători mai mult sau mai puţin competenţi, acceptaţi cu largheţe şi ca interlocutori. Din opera lui fac parte şi replicile - reale sau virtuale - ale celor care îl înconjurau, ca şi atmosfera - de comuniune sufletească, de admiraţie şi uneori de exaltare - instaurată în cursul insolitelor talk-show-uri.
Faptul că filosoful nu scria, ci vorbea, şi că avea în jur un grup de admiratori-discipoli i-a determinat pe mulţi comentatori să-l considere “un Socrate român”. Petre Ţuţea, deşi în mod vizibil flatat, a respins, şi pe bună dreptate, această sintagmă. El nu făcea maieutică, ci enunţa adevăruri, pe un ton sentenţios-testamentar, uneori cu inflexiuni clovneşti.
După 1989, din cauza vârstei şi a suferinţelor îndurate de-a lungul anilor, vorbitul însuşi devenise pentru el un chin. Un film (difuzat şi de televiziune) îl înfăţişează cu puţin înainte de moarte stând în pat şi ridicându-se cu greu într-un cot pentru a-şi vedea interlocutorii. Viaţa abia mai pâlpâie în trupul doborât de bătrâneţe.
Dar ce frumos pâlpâie! Numai plecând de la acele ultime secvenţe şi făcând un efort de imaginaţie putem reconstitui ceva din ceea ce a însemnat prezenţa lui Petre Ţuţea printre contemporani. Filosoful, care era şi un pedagog, reuşea, fără îndoială, nu numai prin cuvinte, ci şi prin gesturi, printr-un misterios fluid al personalităţii lui, să încarce clipa de sens şi să transmită celor din jur o încredere în capacitatea lor de-a gândi, un entuziasm al comunicării, o iluzie binefăcătoare că inteligenţa învinge totul.
Discursurile lui Petre Ţuţea nu erau niciodată banale, dar desprinse de o anumită ambianţă afectivă, de reverbaţia lor în rândurile asistenţei, îşi pierd mult din forţa magică pe care le-o atribuie martorii. Ideile filosofului sunt idei trăite, greu de înţeles în afara unei stări de beatitudine colectivă.
Cei care au alcătuit cărţi din afirmaţiile lui Petre Ţuţea, notate, stenografiate sau înregistrate pe bandă magnetică, s-au folosit, cu devotament, dar şi cu ingeniozitate, de toate mijloacele posibile pentru a ni-l înfăţişa pe filosof în firescul şi imprevizibilitatea manifestărilor sale. Au evocat împrejurările în care au fost elaborate sau improvizate textele, au recurs la portretistică, au făcut mărturisiri - unele exaltate - în legătură cu ce simţeau în prezenţa “înţeleptului”. ªi totuşi au reuşit doar într-o anumită măsură să ne transmită forul existenţial al spectacolului Petre Ţuţea.
Teribilism afirmativ
În volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, cele mai dinamice şi captivante sunt interviurile, tocmai pentru că îl prezintă pe filosof gândind la scenă deschisă. Gândirea lui Petre Ţuţea este discontinuă, aforistică, animată de un paradoxal teribilism afirmativ. Într-o epocă nonconformistă, în care nonconformismul a ajuns o profesie (ca în cazul lui Emil Cioran), Petre Ţuţea ne epatează prin conformismul lui ofensiv, spectaculos. Filosoful afirmă valorile tradiţionale cu aplombul şi uneori cu agresivitatea despre care credeam că sunt proprii numai contestatarilor. Acest aer de bravadă în susţinerea unor idei de bun-simţ, aproape unanim acceptate constituie o surpriză şi însufleţeşte ceea ce părea convenţional.
Petre Ţuţea îşi declară, de exemplu, cu o energie polemică ieşită din comun, dragostea - în fond, firească - pentru poporul român. Faimoasa lui frază rostită în închisoare - “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!” - este reluată în diferite alte formulări şi în diferite alte contexte, cu aceeaşi ostentaţie provocatoare, ca declaraţia de independenţă a unui adolescent:
“Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!”;
“În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea Unităţii Italiei... E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.”;
“Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal... Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.”
În mod similar este proclamată credinţa în Dumnezeu. Aureola de răzvrătit şi de erou care i s-ar cuveni mai curând unui ateu apare, surprinzător, pe creştetul unui susţinător pios al creştinismului (şi încă al unuia care acceptă din creştinism numai catolicismul şi ortodoxismul, dezavuând reformele lui Luther ca şi orice alte reforme):
“Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.”;
“Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. ªi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.”
S-ar putea ca acest spirit ofensiv cu care sunt proclamate valorile tradiţionale să se explice prin amintirea perioadei staliniste, în care era, într-adevăr, nevoie de curaj pentru a susţine că albul e alb şi negrul - negru. Dar şi mai sigur este că veşnica frondă ţine de structura însăşi a personalităţii lui Petre Ţuţea, un filosof cu vocaţia încrederii şi bucuriei născut într-un secol în care se cultivă plăcerea perversă a mefienţei şi dezolării.
Filosoful care se contrazice
De fapt, filosofarea lui Petre Ţuţea este o activitate lirică, bazată, e adevărat, pe o vastă, copleşitoare cultură filosofică, dar lipsită de orice preocupare de a crea un sistem. Ca un poet, filosoful se “contrazice” la tot pasul, instalându-se de fiecare dată, cu fervoare, în prezent. Într-o confesiune publicată cu puţin timp înainte de moarte în revista Memoria, el explică:
“Dar uite ce vreau să vă spun eu şi vă rog să o luaţi ca atare: nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. ªtiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră...”
Aceasta nu este numai reacţia unui om care refuză să-şi aducă aminte de ceva dezagreabil, ci o atitudine de intelectual modern, adept al improvizaţiei şi fragmentarismului. Ca şi colegii lui de generaţie, formaţi aproape toţi la şcoala lui Nae Ionescu, Petre Ţuţea sacrifică sistemul în favoarea autenticităţii, opera în favoarea vieţii. Dintre toţi, el este cel mai consecvent “trăirist”, întrucât, în mai mare măsură decât însuşi maestrul lui, şi-a asumat “nerealizarea” ca autor.
În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire descoperirea unor flagrante contraziceri în textele lui Petre Ţuţea. Faptul că el proclamă egalitatea absolută a tuturor fiinţelor omeneşti - mediocre sau geniale - în faţa lui Dumnezeu şi că tot el îşi exprimă oroarea de egalitarism, faptul că pretinde recunoaşterea supremaţiei spiritului evreiesc în domeniul creaţiei religioase şi că vorbeşte în acelaşi timp de grandoarea inegalabilă a poporului român ş.a.m.d. nu trebuie să ne provoace acea stupefacţie pe care o avem în faţa unui obiect imperfect şi ireparabil. “Opera” lui Petre Ţuţea trebuie judecată ca un fascicul de enunţuri, fără altă legătură între ele decât simpla alăturare.
Iată încă un exemplu de contrazicere, şi mai frapant:
“La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea. «Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost.»”;
“şdupă alegerile din 20 mai 1990, care i-au readus pe comunişti la conducerea ţăriiţ: Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare...”.
Ceea ce contează este însufleţirea cu care face filosoful-poet fiecare afirmaţie, însufleţire care ni se transmite (dacă avem, bineînţeles, receptivitatea necesară), întrucât, ca fervoarea religioasă a unui credincios, nu suferă de cabotinism sau narcisism. Teribilismul lui Petre Ţuţea, departe de a exprima o vanitate deşănţată, ca la alţi autori, are o neaşteptată sfinţenie.
Enciclopedism şi pedanterie
În schimb, lucrările filosofice propriu-zise, redactate în stilul pe care Tudor Vianu îl numea “scriptic”, suferă de pedanterie şi de lipsă de inspiraţie. Rămas singur în faţa foii albe, cu stiloul în mână, Petre Ţuţea devine prizonierul fabuloasei sale erudiţii, care tinde să-l utilizeze ca pe-o marionetă pentru a se exprima prin intermediul lui, pentru a ieşi în sfârşit la lumină din întunericul memoriei.
Studiile şi eseurile din volumul Bătrâneţea şi alte studii filosofice sunt compromise de un enciclopedism excesiv. Există în cuprinsul lor şi “declaraţii” impetuoase, în binecunoscutul stil provocator al filosofului. Studiul Bătrâneţea începe, de pildă, cu o mărturisire scandaloasă:
“Ce m-a determinat să întocmesc această lucrare? În primul rând, poziţia mea faţă de natură, faţă de care am o repulsie, pentru că este haotică şi oarbă şi este sursă a tuturor nenorocirilor. Bineînţeles, în ipoteza că există.”
Însă argumentaţia care urmează se bazează pe o sumă de referinţe atât de vastă şi eterogenă, încât creează impresia unei recapitulări istovitoare a întregii bibliografii pe care trebuie să o cunoască un filosof.”
Un alt exemplu îl constituie studiul Mircea Eliade, publicat separat, dar reprodus şi în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu. Studiul, în afară de faptul că exprimă conştiinţa apartenenţei lui Petre Ţuţea la generaţia formată sub influenţa - directă sau indirectă - a lui Nae Ionescu, prezintă interes printr-o teză surprinzătoare:
“Mircea Eliade este un om religios împlinit.”
Originalitatea perspectivei adoptate este însă pulverizată de sutele de informaţii culturale incongruente incluse în text. Erudiţia lui Mircea Eliade intră parcă în rezonanţă cu erudiţia lui Petre Ţuţea şi declanşează o adevărată sarabandă a digresiunilor. Este o comunicare frenetică între două spirite enciclopedice la care asistăm depăşiţi, ca nişte martori inoportuni.
Există scrieri de-ale lui Petre Ţuţea încă netipărite, aşa cum există scrieri de-ale lui păstrate şi azi (sau poate pierdute fără urmă) în arhivele fostei Securităţi. Identificarea şi publicarea lor constituie o imperioasă datorie morală şi culturală. Ne îngăduim însă să afirmăm încă de pe acum că tipărirea lor nu va însemna o revelaţie. Adevărata revelaţie a fost însăşi existenţa filosofului, care a îmbogăţit - printr-un fenomen spiritual asemănător cu luminiscenţa - zeci de alte existenţe.
Alex. Ştefănescu

Sursa:tutea.ro

Eu sunt roman de meserie-ParteaIII

„Homo religiosus – singurul om care este om”

Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.
Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care
vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu e un Dumnezeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
Drama omului este dualismul existenţei lui; e alcătuit din corp şi suflet şi joacă între corp şi suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este în nici un fel convingător. Capul nu are biruinţă definitivă; faptul că e muritor îi anulează esenţialitatea. Tot ce există în noi şi nu ne obligă să ne sinucidem din disperare, se cheamă spirit.
Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.
Scara valorilor umane
Autonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămîne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nescoţându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oricât de savantă, nescoţând omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.
Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.
„La români, prostia e o infracţiune”
La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.
Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.
Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric poporul român ne arată că suntem unul din marile popoare ale Europei.
Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca periuţa de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.
La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea: „Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost”.
„Eu sunt român de meserie”
Românismul a însemnat, pentru generaţia noastră, să fim noi înşine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuşi. Şi am vrut şi noi, ăştia de dreapta, să fim români.
Sunt român şi ca român mă socot buricul pămîntului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc.
Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.
Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului.
Sursa:doxologia.ro

Vreau să scriu despre dragoste, sex, etc

Vreau sa scriu despre dragoste,sex,etc.
de Tudose  Dragos

Întotdeauna mi-am dorit să scriu despre iubire, sex, etc. Le cam încurc, dar, uneori, e bine şi aşa. E mai greu să le descurci. În fine. Ideea e că nu mi-a prea ieşit. Probabil că nu sunt eu destul de sensibil. Deşi, de multe ori, beat fiind, m-am trezit plângând în braţele câte unei curve. Ea mă întreba ce am, iar eu nu ştiam ce să-i răspund. E de la alcool, îi spuneam. Ea mă credea şi lua banii. Era un schimb cinstit. La asta mă gândeam. Eram mahmur, bătrân ca în fiecare zi. Tocmai îmi propuneam ca, atunci când mă voi simţi mai bine, să scriu ceva despre dragoste. Era cazul s-o fac. Apoi a sunat soneria. Probabil că mă mişcam prea greu, prea încet, căci am auzit glasul ei, de dincolo de uşă:
“Hei, ştiu că eşti acasă.”
Era ea. De fiecare dată când mă gândeam la ea, îi vedeam fundul mare, bombat. Nu ştiu de ce, mă ducea cu gândul la zebre. În principiu, oamenii când spun zebre, se gândesc la dungi, dar eu, nu ştiu de ce, când spun zebre, mă gândesc la fundul lor mare. Ca al ei.
“Ce-ţi poate lua atât să deschizi o uşă? Eşti iarăşi beat?”
Mă cunoştea, îmi ştia obiceiurile, îmi spuneam în timp ce deschideam uşa. Era ea. Rujată strident, cu părul blond, creţ. Vopsit. Ei îi stătea bine. Am privit-o de sus până jos, ţinându-mă de uşa deschisă.
“Hai, zi, îţi plac?”
Era frumoasă. Cel puţin după gusturile mele. Eram însă prea mahmur că să i-o pot spune. Cred că nici ea nu aştepta un răspuns. Ştia că o plac.
“Vrei să o facem aici, în uşă?”
Ar fi fost destul de interesant, m-am gândit. Cele două bătrâne de vis a vis luptându-se pentru a privi pe vizor. Gemetele ei care ar scandaliza tot blocul.
“Hai, nu mai sta ca un popândău. Dă-mi voie să intru, că nu am toată viaţa la dispoziţie.”
Era grăbită. Mereu era. Eu aveam tot timpul din lume, dar ea se grăbea. A intrat, a trântit uşa, dar eu rămăsesem tot acolo, sprijinit de perete.
“Ţi-e rău, ce ai? Nu arăţi prea bine. Ai mâncat ceva azi?”
Nu i-am răspuns. Nu ştiam nici eu ce i-aş fi putut spune. Tot ce ştiam e că era frumoasă. Apoi mi-a sărit de gât şi m-a sărutat. Doar o secundă. Atât.
“Puţi a ţigări şi a alcool ca o…”
Nu a mai spus ca ce. M-a trimis în schimb să mă spăl pe dinţi. Dacă voiam să o. Aşa mi-a zis. Iar eu, cuminte, am ascultat. Îmi frecam dinţii şi capul îmi vâjâia. Încercam să nu mă uit în oglindă. N-aveam nici un chef să-mi văd mutra. Mai bine mă gândeam la ea, la fundul ei mare. Era tot în hol, lângă uşă. Se fâţâia în faţa oglinzii agăţate acolo. Se rotea, afişa diferite poze, descoperea sau acoperea un genunchi, uneori coapsa întreagă. Eu o priveam. Blondă. Mă gândeam că, atunci când mă voi simţi mai bine, voi scrie ceva despre ea. Despre dragoste, sex, etc.
“Ce stai şi te uiţi? Dezbracă-mă!”
Am încercat, dar nu era tocmai simplu. Catarame, capse, nasturi. Atât de multe lucruri de descheiat, de desfăcut, de deschis.
“Lasă, lasă-mă pe mine! Eşti atât de neîndemânatic astăzi, că eşti în stare să-mi rupi ceva. Mai bine dezbracă-te. Sper că asta o să reuşeşti.”
Avea dreptate. Nici asta nu era chiar aşa de uşor. Noi, bărbaţii, avem haine mai simple, dar, în starea în care eram, nu mi-a fost deloc uşor. De exemplu, în timpul în care eu mi-am scos cămaşa, ea reuşise să iasă şi din fusta de blugi şi din ciorapii de mătase neagră. Ea jacheta roşie, eu ciorapii. Ea sutienul, eu abia mă luptam cu pantalonii.
“Pune nişte muzică, te rog!”
Cu pantalonii în vine, pe sub un teanc de cărţi, eu căutam casetofonul. L-am găsit. Era o casetă înăuntru. Cine ştie de când. L-am pornit. Sonorul era dat la maxim şi muzica a năvălit brutal peste mine. Era un heavy metal sau ceva în genul ăsta. Clar nu era ce-şi dorise ea.
“Eu mă gândeam la ceva mai romantic, un Clayderman, de exemplu. În fine, las-o şi p-asta, dar dă-o mai încet, te rog.”
Am dat muzica mai încet, iar apoi m-am întors în hol. Tot aşa, cu pantalonii în vine. Probabil că eram ridicol, dar ea iniţial nu m-a văzut. Se privea din nou în oglindă. Goală, strălucitoare. O priveam şi eu, tot în oglindă, parcă pe furiş. Apoi m-a zărit. Cred că arătam jalnic.
“Ai de gând să rămâi în chiloţi, sau vii odată să mă…”
Îi plăcea să vorbească vulgar atunci când eram doar noi. Şi mie îmi plăcea. În rest era o doamnă. Cu tocurile ei de zece centimetri şi nasul ei cârn cu care-i privea pe toţi de sus. Am luat-o în braţe şi carnea ei albă ardea. O combinaţie ciudată. Albul te duce cu gândul la zăpadă, la frig. Dar ea ardea. M-am gândit să nu fie bolnavă, dar am alungat imediat gândul ăsta. O doream. Simţeam nevoia să-mi îngrop toată nefericirea şi singurătatea mea în corpului ei, în cuptorul corpului ei. Ceva mai târziu, mă gândeam, când ea va dormi în mijlocul patului meu, privind-o, goală şi relaxată, voi scrie o poveste despre iubire, sex, etc. Acum însă ea se deschidea ca o floare carnivoră ce mă înghiţea. Îmi plăcea să mă las devorat de ea. Să dispar cu totul în pântecul ei. Să dispar. Ea gâfâia, cu spatele lipit de lemnul uşii de la intrare şi-mi şoptea cuvinte porcoase la ureche. Probabil că, aşa înlănţuiţi în penumbra holului, formam o imagine destul de grotescă. Ceva în genul Frumoasa şi Bestia. Bestia eram, evident eu. Ascuns în carapacea singurătăţii mele, nu aveam cum să arăt decât hidos. În timp ce ea, luminoasă şi caldă, îmi sublinia şi mai mult urâţenia. Dar nu conta. Nu avea cine să ne vadă. Doar păcătoasa mea luciditate de care nu puteam scăpa nici în mijlocul celor mai monstruoase beţii. Şi nici acum nu scăpam de ea. De parcă eram doi. Unul care săruta albul fierbinte al corpului ei şi altul, ceva mai în spate, care privea scena cu un ochi critic, ironic. Apoi a sunat soneria. Eu, pierdut între sânii ei, aproape că nici n-o auzisem. Ea însă, atentă ca o pisică la tot ce e în jur, s-a cambrat, s-a închis, goliciunea ei a devenit altfel, impenetrabilă. Când a sunat a doua oară, ea se dezlipise deja de mine şi se uita pe vizor, să afle cine ne deranja. Dac-ar fi fost după mine, eu m-aş fi făcut că nu aud soneria, aş fi ignorant totul. Dar ea nu. Femeile sunt altfel. Cu fundul mare spre mine, goală, priveşte atentă pe vizor. Se îndepărtează apoi graţioasă şi-mi şopteşte la ureche:
“E el, a aflat că sunt aici.”
Nu ştiam de care el e vorba, dar nu mai avem timp de explicaţii. Ea începuse să se îmbrace în grabă. Era graţioasă şi acum, lăsându-şi greutatea când pe un picior, când pe altul, trăgându-şi ciorapii de mătase, aranjându-şi sfârcurile sânilor în sutien, potrivindu-şi cutele fustei. Când voi rămâne singur, îmi ziceam eu, voi scrie un poem despre iubire în care va fi vorba despre ea. Aşa îmi ziceam, în timp ce încercam şi eu să mă îmbrac, pierzând mereu ritmul şi încurcând când cracul sting cu cel drept, când mâneca dreaptă cu cea stângă a cămăşii. În timpul ăsta, ţârâitul enervant al soneriei. Eu continui să mă îmbrac, în timp ce ea se face comodă în bucătărie şi-şi aprinde o ţigară. Aş vrea să-i spun să-mi facă o cafea, dar ea îmi face semn să deschid uşa.
“Bună ziua.”
Nu-i răspund. Îl privesc prin crăpătura uşii. Tânăr, înalt, puţin adus de spate. Pare nervos, dar timiditatea îl opreşte să se exteriorizeze.
“Bună ziua”, repetă el. “Ea e cumva aici?”
“Sunt aici, dragule”, îi răspunde ea din bucătărie.
Tânărul împinge uşa şi trece pe lângă mine de parcă nici nu aş exista. Îi găsesc pe amândoi îmbrăţişaţi în bucătărie. Pare o scenă de familie în care eu sunt tatăl. Probabil că, dacă nu aş fi atât de mahmur, m-aş înduioşa. Acum nu o pot face. Nu ştiu de ce, am un sentiment de vinovăţie. Mi se pare că eu sunt căpcăunul ce le ameninţă dragostea. Stau în uşa bucătăriei şi îi privesc. E ca un spectacol. Al revederii. Se sărută, se ţin de mână. Se vede în privirea lor că se iubesc. Îşi şoptesc cuvinte pe care eu nu le aud. În compensaţie, nici ei nu mă mai văd pe mine. Parcă nici nu aş exista.
 Îmi iau papucii şi ies din apartament. O să stau pe banca din faţa blocului până când ei vor pleca. Apoi, când mă voi întoarce în acasă, în grota căpcăunului, voi încerca să scriu despre iubire, sex, etc.
Sursa:poezie.ro

Eu sunt roman de meserie-PARTEA II

Eu sun roman de meserie
de Petre Tutea
-PARTEA II-

Poarta spre ateism

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.

Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: „Eu sunt Cel Ce sunt”.

În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.

Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.

Dumnezeu s-a revelat, ca dovadă că există. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic.

Inteligenţa lui Goethe şi a lui Nea Ghiţă

Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.

Apariţia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o „îmbăiere” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.

„Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul”

Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică e fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Hristos – dar nu ne interesează!

Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. Dar la apariţia lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.

Primitivii contemporani

Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participînd la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Liberatea omului e partea divină din el.

Fără Dumnezeu nu există morală

Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.

Cateheza poate să furişeze morala – cum spune Dante – ca şarpele în răzoare.

 Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.
-va urma-
Sursa:doxologia.ro