Summertime

Summertime
Traian Rotarescu

Mănânc o piersică.

Nu se va termina niciodatată,
cât timp va mușca din mine.

Amor in sol diez

Amor in sol diez
Adam Rares-Andrei

bagă-ţi colţii în chitara asta
şi vei simţi prima ta partidă de sex
primul tău răcnet animalic
muşcă din ea
şi lasă-ţi acolo sămânţă de vorbă
înmulteşte-te
iar ce mai rămâne redu la absurd.

Nae Ionescu si functia epistemologica a iubirii

Serialul de la TVR intitulat ,,Profesorul şi discipolii”, regizat şi produs de Radu Găină, şi-a propus să prezinte publicului ,,modelul formativ” ce i-a avut ca personaje pe Nae Ionescu şi Cioran, Eliade, Noica, Vulcănescu, Sebastian, dar şi pe Jeni Acterian sau Alice Botez, adică un model „în a cărui osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi universală” (am citat din prezentarea seriei de pe pagina TVR: http://www.tvr.ro/articol.php?id=99687). Au fost invitaţi filosofi, literaţi, istorici etc. din mai multe centre universitare care au vorbit timp de 6 episoade, adică aproape 6 ore, despre diferitele aspecte ale unei problematici eterogene. Cum întrebări nu au fost, sau nu s-au difuzat, regizorul a avut libertatea de a monta intervenţiile în aşa fel încît să se dea coerenţă discursurilor, să se urmeze o anumită chestiune sau un fir unitar de-a lungul fiecărui episod în parte.

Fără să se intre în detalii, s-au făcut referiri la relaţia lui Ionescu cu Sebastian, cu Eliade, cu Noica sau cu Cioran, iar din cînd în cînd o voce din fundal (ce a regizorului) citea din scrisori, jurnale, memorii etc. diferite aspecte cu privire la chestiunile abordate.

Un alt element regizoral a fost punctarea intervenţiilor susţinute de vorbitori cu imagini ale unor tineri îmbrăcaţi în haine de epocă ce se plimbau prin parc sau prin Brăila. Cum despre acest penibil element de ,,docudramă” am vorbit (a se vedea Timpul, nr. 5, 2011) acum prefer să nu fac alte comentarii cu privire la acest aspect de toată jena.

Unul din aspectele subliniate cu toată puterea în serial a fost latura omenească, firească, naturală a felului de a fi al lui Nae Ionescu şi, în plus, a relaţiilor sale cu ,,discipolii”. S-a arătat că i-a ajutat să publice în Cuvîntul, că luau masa împreună sau că se plimbau stînd de vorbă. Paradigmatică în acest sens este relaţia cu Sebastian (prezentată în episodul doi). Într-adevăr, această lumină favorabilă, de dragoste pentru maestru este din plin prezentă la Sebastian, după cum rezultă şi din romanul său De două mii de ani (1934), în care unul din personaje, Ghiţă Blidaru, este chiar NaeIonescu. Serialul nu a prezentat însă în mod complet relaţia lor în condiţiile în care nu s-a intrat în detalii în ceea ce priveşte prefaţa scrisă de Ionescu la acest roman. Cerută încă din 1931, şi dată în 1934, într-un context istoric special, prefaţa consfinţeşte o gîndire antisemită. Este deci de înţeles durerea discipolului, care se adăuga celei fizice, pricinuite de bătăile suferite în anii de liceu şi de facultate (pentru că era evreu).

Ionescu, în loc să-l înţeleagă în această situaţie complexă (Sebastian se voia simultan evreu şi român), l-a rănit şi mai tare prin cele susţinute în prefaţă. Nu numai că a arătat că evreul trebuie să sufere, în condiţiile în care nu l-a recunoscut pe Isus, dar a susţinut şi incompatibilitatea dintre evreu şi creştin. Mai mult, a negat faptul că evreul ar fi om (,,Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei.”) Chiar dacă este posibil ca intenţia lui Ionescu să fi fost alta, în contextul respectiv este cert că prefaţa a consfinţit o schimbare a ideilor sale în chestiunea evreiască, resimţită ca atare de Sebastian (după cum se vede din Cum am devenit huligan).

Ajunşi în acest punct, să amintim că unul din invitaţi, distinsul Dan C Mihăilescu, a motivat surîzînd nebunia extremistă a lui Ionescu prin faptul că timpul era nebun. Cu alte cuvinte, dacă contextul istoric era extremist, ar trebui ca Nae Ionescu să fie absolvit de vina de a fi fost extremist. Dacă vremurile din ţară, şi din întreaga Europă, erau accentuat antisemite, ar trebui să-i acordăm, măcar, circumstanţe atenuante lui Ionescu pentru că a fost (pentru o perioadă) antisemit.

Acest tip de argument, ca să fiu sincer, îmi dă fiori. Dus pînă la capăt, ar însemna că dacă România ar fi condusă de un criminal, orice persoană din ţară ar avea dreptul, sau cel puţin ar avea circumstanţe atenuate, ca să fie la fel. Îmi închipui că la fel gîndeau cei care îl băteau pe Sebastian şi pe colegii săi evrei din liceu şi facultate. Tot la fel gîndeau, mai tîrziu, tinerii legionari care aplicau corecţii fizice prin ţară, cu pumnii, cu bîtele sau cu pistolul.

Serialul prezintă doar una din laturile personalităţii complexe a lui Nae Ionescu, lăsînd complet în umbră alte laturi. Chiar faptul că sînt prezentate citate din textele iubitelor lui Ionescu amplifică această impresie. Chiar faptul că relaţia lui Ionescu cu discipolii este prezentată din perspectiva studenţilor, ce-l simpatizau sau chiar idolatrizau, întăreşte şi mai mult această impresie de dezinformare şi manipulare. Din acest punct de vedere, era dezirabil, era moral să se prezinte lucrurile şi din perspectiva lui Ionescu, adică ceea ce a scris, făcut sau măcar generat el pentru discipoli, avînd în vedere tocmai această personalitate complexă (sau chiar divergentă, cum bine a punctat venerabilul Mihai Şora).

Majoritatea timpului, ca să nu zicem 99 la sută din timp, sînt prezentate aspectele drăguţe, plăcute, frumoase ale lucrurilor şi sînt lăsate deoparte cele rele, neplăcute sa pur şi simplu urîte. Nu s-a spus decît în treacăt (de vreo trei ori; deci preţ de cîteva secunde) că Ionescu a fost extremist sau că a făcut propagandă legionară (doar domnul Neagu Djuvara a amintit acest lucru). Nu s-a spus nimic despre campania din Cuvîntul din toamna anului 1933 în favoarea legionarilor, ce a condus la uciderea primului ministru, IG Duca de către legionari. În urma acestui episod, Ionescu a fost arestat pentru că a instigat la violenţă iar ziarul a fost suspendat.

Un alt aspect imputabil regizorului şi producătorului, nicidecum invitaţilor, este legat de faptul că serialul a dezinformat şi a manipulat opinia publică. Iată care a fost intenţia principală a serialului, după cum este prezentată pe pagina web: „Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală. Discipolii lui Nae Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului din urmă şi au performat excepţional în diferite domenii ale gândirii. Gândul liber, neîncorsetat în canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor deschis sub semnul funcţiei epistemologice a iubirii.” Dar care este acest model formativ? Ce idee a trecut de la profesor la discipoli, fiind preluată, amplificată sau măcar criticată? Serialul nu prezintă nici una. Se vorbeşte de realizările discipolilor: dar cu ce a contribuit Ionescu la aceste realizări? Serialul nu spune nimic.

Înşelătoria vine din faptul că o serie de idei politice ale lui Ionescu au fost asumate (conştient sau inconştient) de către ,,discipoli”, şi în special cele legate de ortodoxism, românism, antisemitism, extremism şi legionarism. Cel mai clar se vede asta la Sebastian, un evreu ce a preluat extremismul maestrului (vezi articolele sale din Cuvîntul ,,Minorităţile în alegeri”, ,,Omul cu revolverul”, ,,Cei ce nu votează!” etc.). Dar aceeaşi influenţă, răspunzătoare de împingerea spre extremism şi legionarism, se va manifesta şi la Eliade, Cioran ori Noica. Cum sînt lucruri de care la noi nu se vorbeşte, iar dacă se face, există riscul de a fi supus oprobriului public, vom da cîteva exemple, dar fără a adăuga alte comentarii. ,,Suntem contemporanii, norocoşi, ai celei mai semnificative prefaceri pe care a cunoscut-o România modernă: făurirea unei noi aristocraţii. Tineretul legionar, odată cu alte miracole realizate prin jertfă, elan si voinţă creatoare - a pus temeliile unei elite româneşti care e menită să schimbe sensul istoriei acestui neam” (Eliade, Noua aristocraţie legionară, in Eliade, Texte ,,legionare” şi despre ,,românism”, Cluj Napoca, Dacia, 2001, p. 72). ,,Pe de altă parte, bărbăţia şi sinceritatea, virtuţi legionare, vor schimba curînd faţa ţării! Eşti astăzi aproape obligat să spui adevărul în faţă – ca să înveţi oamenii, şi în primul rînd pe camarazii tăi cu aspra disciplină a adevărului” (Eliade, Libertate şi creaţie în literatura legionară, in ibidem, p. 76). ,,Sunt destule semne că lucrurile se vor schimba. Legionarismul aduce o schimbare radicală a mentalităţii provinciale.Cînd educaţia legionară va da roade, se va vedea că sensul vieţii nu este parvenirea, cariera cu orice preţ. Marea revoluţie legionară schimbă centrul de greutate al fiinţei româneşti: din afară, înlăuntru” (Eliade, Provincia şi legionarismul, in ibidem, p. 79).

În ce-l priveşte pe Noica, să precizăm un fapt puţin cunoscut: el a scris nu mai puţin de 19 texte legionare, între 8 septembrie şi 11 octombrie 1940 în organul de presă al mişcării legionare, Buna Vestire. Aici, el face elogiul Căpitanului şi Legiunii, elogiul morţii şi sacrificiului, justifică violenţa şi uciderea. ,,Pentru că violenţa nu ţine întotdeauna de orbire; ţine, uneori, de setea purităţii. Căpitanul şi Moţa au lovit. Mulţi dintre cei buni de tot au lovit. Dar au lovit fiindcă gestul avea un sens purificator pentru sufletul neamului acestuia. Şi n-au lovit decît atunci” (Noica, Sufletul cetăţii, in Adrian Niţă, Noica: o filosofie a individualităţii, Bucureşti, Paideia, 2009, p. 149).

Sigur că vom putea fi întrebaţi cum să ne raportăm azi la Nae Ionescu (şi discipolii săi). Cum să ne raportăm la o personalitate atît de complexă? Înclin să cred că răspunsul, dat în serial de profesorul Virgil Ciomoş, este că ideal ar fi să ne asumăm acest fond şi să-l abordăm, să-l restituim cu mijloace moderne. Aşadar, nicidecum să-l înfrumuseţăm pe Ionescu. Nicidecum să-i creăm o imagine opusă celei create de comunişti (probabil că serialul s-a vrut şi o replică la filmul Actorul şi sălbaticii). Nicidecum să punem sub covor toată murdăria extremistă şi legionară.

(Observator cultural, nr. 576, 27 mai 2011)                                                                                 

Sursa:adriannita.ro

Moartea mortii

Moartea morţii
Liviu Gradinariu

Cineva a omorât-o
vai, neînţelegerea acestui lucru
aduce criza
e prea greoi cuvântul pentru unii
am încercat să-l aplic la eul meu
pentru a răsări stropi de rouă stelară
grâul din ceruri
am găsit loc să-l sădesc
în timpul devoţional scurt
şi încrederea în aparenţele religioase
quasi spirituale
care mă uscau
suntem prea mulţumiţi de noi înşine
deoarece facem din experienţele celorlalţi
modele pentru viaţa noastră
ofertele Sale-s mari...
nu vrem să răspundem ofertelor Sale
una e moartea mea,
răstignirea eului
roada Duhului,
desăvârşirea mea prin suferinţă
Totuşi Glasul continuă să răsune
cine-L va băga în seamă?
totuşi nimeni nu trebuie să se teamă să-L asculte
fiindcă oricine va asculta va auzi
ce ne împiedică să intrăm după pierdea?
vocea cărturarului
care se aude puternic?
dar vrem vocea sfântului care a trecut dincolo de pierdea
cu ochii aţintiţi asupra Minunii care e Dumnezeu
continui să rămân afară
la uşa Locului Preasfânt
fără să intru
să mă familiarizez cu Glasul Lui
Doamne, învaţă-mă să ascult
să golesc totul din mine
prezenţa acestei perdele în inima mea
să nu mai rămână acolo
oprind lumina
să ne ascundă faţa Ta
acest văl opac, cusut, peticit, reparat
perdeaua deasă a eului...

să golesc paharul meu
murind pentru a trăi
ca grâul
pentru că ordinea şi viaţa lumii depind de acest Glas
care mă roagă să mor
rămânând mai viu ca oricând

pentru că ordinea şi viaţa lumii depind de Faţa văzută
care mă desfată mereu cu frumuseţea Sa
hrănindu-mă

Doamne, ajută-mă să mor!

obosesc la Curtea cortului întâlnirii
îmbătrânind
zăbovesc
vino şi spune-mi că moartea a fost ucisă de Cea mai frumoasă Fiinţă din Univers...cu frumuseţea Sa
Te iubesc
esti al meu...mister!

Scoala lui Nae Ionescu (2)

Într-un răspuns la o anchetă despre filosofia contemporană, publicat în 1926, Nae Ionescu susţine că filosofia tinde să devină din apanajul unor specialişti un bun comun spre a realiza contactul direct cu ,,viaţa şi cu omul, părăsind şcoala şi pe învăţaţi” (Nae Ionescu, Neliniştea metafizică, Bucureşti, EFCR, 1993, p. 146). În curînd separaţia filosofiei de religie va fi un punct cîştigat iar reacţia împotriva misticismului nu va putea să caracterizeze filosofia viitorului apropiat. În ce priveşte situaţia filosofiei autohtone, el arată că se manifestă trei direcţii: există filosofi care vor să dea planuri, un fel de monitori, ce sînt, de fapt, ,,profitorii şi şmecherii” filosofiei; există alţii care cunosc tot ce s-a spus despre diferite probleme, şi care sînt un fel de meseriaşi universitari, adică ,,proştii filosofiei”; în fine, există filosofi pur şi simplu care fac filosofie pentru că nu pot altfel, adică ,,robii filosofiei”, perspectiva lor fiind filosofarea (ibid., p. 148). E cert că el se includea pe sine printre cei din urmă, în condiţiile în care filosofia românească, ,,în forma ei cultă, nu există. Şi e foarte probabil că nu va exista încă multă vreme de aici înainte” (ibid., p. 103), după cum scria cu 5 ani mai înainte, în textulFilosofia românească. Explicaţia este că filosofia este legată indisociabil de personalitatea celui care filosofează, este un act pur individual. Orice ide nu trăieşte cu adevărat decît într-un singur om. De aici, cîteva consecinţe importante: împrumuturile sînt imposibile; cercetarea colectivă este imposibilă; această disciplină nu va ajunge niciodată la nivelul ştiinţific al fizicii sau matematicii.

Să vedem dacă aceste idei despre filosofie şi natura filosofiei se regăsesc în vreun fel în cursurile de metafizică ale lui Nae Ionescu. Trebuie spus că din toate cursurile ţinute la Universitatea din Bucureşti, între 1919 şi 1938, el a ţinut numai 2 sau 3 cursuri de metafizică. Explicaţia este că, deşi aveau în titulatură acest nume faimos, ele nu erau de fapt de metafizică, ci tratau despre alte probleme: filosofia religiei (cursul din 1920-1921), uniformitatea legilor naturii (1922-1923), metafizică şi religie (1923-1924), problema salvării în Faust (1925-1926), sau de istoria metafizicii (1930-1931). Mai rămân astfel trei cursuri de metafizică, adică cele din 1928-1929, 1929-1930 şi 1936-1937.

Cursul din 1928-1929 este dedicat teoriei cunoştinţei metafizice, mai precis cunoaşterii imediate. Aici Nae Ionescu oferă o bază pe care să clădească teza că metafizica este o trăire a realităţii, în sensul că este nevoie de o anumită ,,mînuire” a realităţii pentru a reduce realitatea sensibilă la necesităţile personalităţii tale. Din acest punct de vedere, constatăm că filosofia se identifică cu metafizica.

Tot în acest curs, metafizica este delimitată de religie (desigur, el voia să spună, de fapt, delimitarea de teologie) şi de ştiinţă. Astfel, metafizica se suprapune parţial pe religie, în condiţiile în care au puncte de plecare diferite, scopuri ori rezultate diferite.

Delimitarea de ştiinţă îi oferă ocazia unei noi încercări de caracterizare a metafizicii, căci ştiinţa este o ,,încadrare a realităţii” iar metafizica o trăire a realităţii. Ştiinţa pleacă din afară înăuntru şi se bazează pe experimente, iar metafizica acţionează dinăuntru în afară (Nae Ionescu, Curs de metafizică, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 53). În acest fel, metafizica este o încercare de cunoaştere absolută a realităţii pornind de la un act de trăire a realităţii, posibil prin scufundarea noastră în realitate (ibid., p. 55).

Faptul că esenţa realităţii nu este de ordin material, ci de ordin spiritual, crede Ionescu, conduce la ideea că trebuie să existe anumite ,,forme generale” ce există în chip real şi care organizează concretul (ibid., p. 93). În acest fel, cunoaşterea apare ca o fuziune a obiectului cu subiectul, exact la fel cum e cazul misticii. Avem aici o primă ,,rădăcină a metafizicii” după care cunoaşterea metafizică presupune o atitudine contemplativă, ce conduce la sfinţenie, nu la Dumnezeu. Cea de-a doua este cea logică, discursivă, ce presupune o atitudine activă, creatoare, panteistă, şi care deci conduce la Dumnezeu.

Această cunoaştere metafizică nemijlocită ce se bazează pe intuiţie şi care presupune trăirea realităţii este punctul de sosire al meditaţiilor lui Ionescu din cursul din 1928-1929. Care este valoarea acestor idei? Trebuie spus că încercarea de filosofare în faţa auditorilor (într-un curs ţinut sîmbăta seara, la care participau mai ales persoane din afara Universităţii) reprezintă o meditaţie gratuită, de slabă calitatea intelectuală şi fără nici o valoare academică (nici prin comparaţie cu standardele acelor vremuri; vezi cursurile ţinute de PP Negulescu, C Rădulescu-Motru, M Florian etc), cu idei vehiculate în literatura de specialitate, dar pe care maestrul le mînuia în aşa fel încît să pară ale sale. Căci, de fapt nu erau ale sale, nu purtau marca individualităţii sale. Deci, pretinsa sa filosofare nu era în nici un fel aşa ceva. Nici una din ideile de mai sus (sau oricare alta din acest curs), nu îi aparţine; mai degrabă am spune că sînt idei comune prezente în filosofia religiei ortodoxe (vezi lucrările de teologie dogmatică elaborate de Stăniloaie, Lossky, Berdiaev etc). Ideea formelor generale ce organizează concretul este una din ideile de bază ale lui Cassirer, din Filosofia formelor simbolice.

În plus, cursul abundă în contradicţii, inexactităţii şi afirmaţii dubioase, ca să nu spunem penibile. De exemplu, nominalismul este considerat ,,cea mai ridicată obiecţie care se poate ridica împotriva metafizici” (ibid., p. 69), în condiţiile în care orice student ştie că e vorba de o poziţie metafizică. Probabil că el voia să spună că e o obiecţie în sensul că nominalismul susţine că universaliile sînt nume, adică flatus vicis. Dar, vom constata că el face confuzie între universalii şi lucruri: ,,Adică, se spune de nominalismul clasic, lucrurile ar trebui să fie un fel de flatus vocis. Nu există substanţe, nu există esenţe, există imagine şi materializare a imaginilor; adică nu există realul” (ibid., p. 69).

Despre matematică se afirmă că nu este o cunoştinţă pentru că nu dă un temei explicativ: ,,matematica spune de pildă că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte, dar nu poate să spună de ce este egală cu două unghiuri drepte şi nu, de pildă, cu 182o” (ibid., p. 71).

Cele scrise despre judecata de predicaţie frizează absurdul: dacă în cursul VII afirmă că scolastica (tomismul), urmărind pe Aristotel, a redus orice judecată într-o judecată de predicaţie, în cursul VIII afirmă că filosofia tomistă a redus ,,orice judecată la o predicaţie existenţială”, căci tomismul pretinde că orice judecată ,,se poate transforma într-o judecată existenţială de formă predicativă” (ibid., p. 76). Este greu de înţeles cum un profesor de logică nu ştie deosebirea dintre o judecată de predicaţie (,,Socrate este înţelept”) şi o judecată existenţială (,,Socrate există”). Este greu de presupus chiar şi că a vrut să pară profund amestecând cele două feluri de judecăţi, în condiţiile în care orice student din anul I de la Filosofie ştie că există patru feluri de judecăţi (de predicaţie, existenţiale, de identitate şi de incluziune), ce urmează cele patru sensuri ale lui ,,este”.

Desigur, se poate obiecta că avem de-a face cu un curs. Dar în nota lămuritoare a ediţiei din 1942, reluată de ediţia din 1991, se arată că ,,nici de astă dată editorii nu au schimbat decît cîte un cuvînt (care li s-a părut greşit auzit de stenograf, stenograma nefiind revăzută de autor) sau punctuaţia” (ibid., p. 319).

La paginile 290-291 se susţine că s-a demonstrat existenţa lumii exterioare, ,,nu la postularea, ci la formularea – dovedită, a existenţei unei lumi din afară”. Iar în cursul următor, ce începe la pagina 292, se afirmă că ,,din postularea existenţei unei lumi exterioare decurg însă o mulţime de consecinţe”. Să nu fi ştiut un profesor de logică şi metafizică că un postulat este un adevăr ce apare ca evident şi care nu are nevoie de demonstraţie?

O ultimă exemplificare, căci a le spune pe toate ar însemna să scriem o carte de 50 de pagini, vizează relaţia adevărului cu realitatea. La pagina 293 se pune că o cunoştinţă este ,,ceva deosebit de realitatea de cunoscut şi deosebit în acelaşi timp de realitatea cunoscătoare. Vasăzică, cunoştinţa este un fenomen sau o existenţă pentru sine” (ibid., p. 293). Pentru ca pe pagina următoare să se spună că între ,,adevăr şi realitate, însă, este o distanţă enormă. Am putea spune că nu există aproape nici o legătură între adevăr şi realitate” (ibid., p. 294).

Toate aceste afirmaţii, oricum ar fi luate şi interpretate, oricît de binevoitor ar fi un cititor, trebuie recunoscut de orice persoană raţională că dau în mod serios apă la moară celor care au afirmat că Nae Ionescu a fost de fapt un impostor.

Cursul din 1929-1930 este dedicat teoriei cunoştinţei metafizice, şi anume cunoaşterii mediate. Analiza celei de-a doua căi a cunoaşterii metafizice îi prilejuieşte lui Ionescu o meditaţie despre obiecte reale şi obiecte ideale, imagine, virtualitate şi actualitate, cauzalitate, constantele ştiinţifice şi constantele substanţiale, precum şi cu privire la realitatea lumii exterioare. Deşi se voia o analiză a căii raţionale de cunoaştere, analiza lui Ionescu se dovedeşte extrem de iraţională, adesea în sens mai profund decît analiza primei căi. Ideile sînt disparate, lipseşte legătura dintre părţi, lipseşte firul central care să ţină împreună cele 14 teme ale cursului (de reţinut: au fost 14 din 28. Deci, la jumătate din cursuri profesorul a lipsit). Mai mult, sînt prezente o serie de idei din (sau care au legătură cu) teoria cunoaşterii mediate, cum ar fi: mîntuirea ca o trecere de la actual la virtual; cauzalitatea simbolică, prin care planul virtualului condiţionează actualul etc.

Din punct de vedere valoric, cursul dedicat cunoaşterii mediate este mult sub cel dedicat cunoaşterii imediate (explicabil, totuşi, dacă ţinem seama de antipatia lui Ionescu pentru logică, raţiune şi discursivitate).

Ajungem acum la întrebarea fundamentală: dată fiind credinţa unora (de regulă, fără studii de filosofie) în existenţa unei şcoli a lui Nae Ionescu, care sînt legăturile dintre aceste idei ale lui Ionescu şi ideile elevilor? O primă mijire de relaţie se constată cu Vulcănescu. Accentul pus pe virtual, pe posibil (vezi Dimensiunea românească a existenţei) pare să fie în legătură cu unele afirmaţii ale lui Ionescu din aceste cursuri. În rest, sînt imense diferenţe, căci Vulcănescu tratează existenţa din perspectiva expresiilor româneşti, din perspectiva unei filosofii populare româneşti, utilizând o metodă lingvistică şi arheologic-textuală. În plus, metafizica sa nu se varsă în ortodoxism şi nici nu ajunge la naţionalism ori xenofobie (a se vedea cele afirmate de Ionescu despre Biserica apuseană).

Relaţia Ionescu-Noica este de opoziţie evidentă: stilul este diferit, sursele sunt explicite la Noica, chiar dacă, este adevărat, în Devenirea întru fiinţă, nu există note. Există însă menţionarea autorilor de care se face vorbire. Dacă s-ar face o comparaţie între aceste cursuri de metafizică ale lui Ionescu şi metafizica lui Noica (din Devenirea întru fiinţă), ar arăta o situaţie extrem de dezechilibrată: pe de o parte o vorbărie pentru a impresiona cuconetul bucureştean, pe de altă parte o metafizică de nivel european; pe de o parte o bîlbîială neinteligibilă, pe de altă parte un discurs academic.

Despre relaţiile cu Eliade ori cu alţi discipoli nu mai e cazul să amintim, căci, în virtutea celor scrise mai sus, este evident că nu există nici cel mai mic punct comun.

(Timpul, august 2011, p. 3)                                                                                                                   Adrian Nita                                                                                                                        Sursa:adriannita.ro

Nae Ionescu un personaj controversat

Profesorul Nae Ionescu a fost considerat figura centrală a unei epoci şi a unei generaţii despre care s-a scris la extreme. Dincolo de influienţa asupra tinerilor săi studenţi - Mircea Eliade, Constantin Noica sau chiar Mihail Sebastian, filozoful Nae Ionescu a propus un curent bazat pe valorile naţionale şi pe religia ortodoxă.
Dat fiind că o lucrare despre întreaga intelectualitate românească în perioada interbelică presupune un volum imens de informaţie, iar tratarea ei ca un simplu articol nu ar putea decât să enumere şi să înşire câteva lucruri despre fiecare intelectual în parte (şi nu sunt puţini, ba dimpotrivă), am socotit că ar fi mai interesant să urmărim poziţia unuia dintre cei mai influenţi profesori ai generaţiei interbelice: Nae Ionescu.
Parcurgând materialele ce ar constitui bibliografia acestei lucrări se poate încerca un sentiment de profundă uimire. Acelaşi om îmbracă chipuri diametral opuse înger şi diavol, smerit şi mândru, mistic ortodox şi eretic, dar cu siguranţă este mentorul al celei mai efervescente generaţii de intelectuali din istoria contemporană a Românie. Magia hipnotică pe care oarecând o inspira studenţilor săi se transmite şi cititorului.
Mircea Vulcănescu obişnuia să spună că în faţa cursurilor lui Nae Ionescu nu puteai să rămâi neutru. Important este cu ce riscuri unii dintre cei apropiaţi profesorului au rămas la întrepătrunderea dintre cultural şi religios. Unii au negat ultima dintre valori , închizându-se în propriul eu, cu speranţa deşartă a descoperirii unui liman spiritual care să suplinească gnoza mistică şi iubirea divinului.
Departe de a fi încadrat şi plasat unui curent deja existent în epocă, „Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am preciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.” Aprecierea lui Petre Ţuţea o face ne scuteşte de un lung periplu în care în mod normal ar trebui să-l efectuăm când vorbim de un personaj atât de controversat.
De o parte însă nu ne poate lipsi, întrucât acesta este cea care stă la baza interacţiunii sale cu lumea Bisericii. Pentru o abordare didactică am apelat la câteva decupaje, dar nu de ordin cronologic cum am fi tentaţi să o facem. Cu riscurile de a fi acuzaţi că ne ocupăm mai degrabă de biografia unui om şi nu de relaţiile sale cu Biserica, vom încerca să urmărim ideile promovate, încadrarea sa din punctul nostru de vedere (al celor care cătăm relaţiile unui intelectual cu religia), iar părerile sunt absolut fascinante, şi poziţia lui Nae Ionescu faţă de cultele din România epocii sale.
Drumul pe care îl propunem este sinuos, dar ne apare ca absolut necesar în înţelegere şi judecarea temei anunţate. Numeroasele pe care le vom oferi în favoarea unei sau altei dintre părţi nu sunt pentru a incrimina sau adula pe cineva şi din acest motiv vom încerca o bună delimitare a paragrafelor şi chiar o explicare eventuală a surselor. Toate aceste măsuri de precauţie nu sunt întâmplătoare deoarece pe unele din lucrările sale s-a fundamentat doctrina legionară. Întrega problematică nu face parte din materialul nostru dar nu poate fi ruptă sau mai rău ignorată.
Motto: „Spiriul diabolic al lui Nae Ionescu, pe care nu-l cunoşti te va duce la pieire!”
Profesor universitar şi gazetar plin de fervoare, Nae Ionescu se distinge ca mentorul unei generaţii. Opera i-a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. El a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că"Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil că el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explica eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explica că deşi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată.
Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţară un numar festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în 1941 se înfiinţează "Comitetul pentru tiparirea operei lui Nae Ionescu", coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile "Profesorului": Istoria logicei (1941), Metafizica I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica II, 1944. Aceasta activitate va lua sfârşit în urma ordinului mareşalului Ion Antonescu.
După război apare la Freiburg (1951), selecţia de articole Convorbiri autori Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu. În 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selecţie şi note de D. C. Amzar. În 1978 sunt reeditate la Paris, în colecţia "Ethos", Logica şi Metafizica. În 1989 este reeditată la Paris ("Mioriţa", "Libraria românească"), Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vînturilor, la editura omonimă. După 1989, lucrările Profesorului sunt publicate în România.
Revistele şi aricolele care însă ne atrag atenţia sunt : « Noua revistă română », « Ideea Europeană », « Predania», «Revista de filosofie», «Gâdirea» ; « Societatea de mâine », « Logos » şi numeroase articole în ziarul « Cuvântul » semnate N.I.Skyles, Kalikles, Nicolae Ivascu . Spre sfârşitul vieţii îşi propusese să scrie chiar un comentariu al epistolelor Sfântului Apostol Pavel. Vedem aşadar un interes deosebit pentru doctrina creştin, care de altfel se manifestă şi din toate cursurile pe care le ţine la Universitatea din Bucureşti.
Până la prezentarea conţinutului acestor articolelor va trebui să vedem ipostazele sub care îl întâlnim pe cel numit profesorul. E cu atât mai interesat cu cât migrează uşor de la o extremă la alta. Considerat de unii drept teolog din afara bisericii, dar şi contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice el se poziţionează doar ca spiritul critic al Bisericii. Astfel participând la câteva manifestări ale ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), a sesizat prezenţa unor idei protestante în mişcare şi a accentuat revenirea la disciplina bisericească, păstrarea spiritului Sfântei Tradiţii şi înţelegerea importanţei vieţii liturgice pentru că, după crearea de catre Hristos a unei aşezări creştine a lumii, problema mântuirii rămâne problema centrală a omului ca om. El însuşi se poziţionează astfel : « …noi nu suntem conducătorii unei mişcări, ci numai reflexul unei stări de fapt…reflexul critic! »
Dincolo de acest punct de vedere oarecum neutru se găsesc şi altfel de aprecieri
„Dacă prin teolog înţelegem – cu Teodoret – pe tot omul care vorbeşte , în cunoştinţă de cauză despre Dumnezeu şi depre cele dumnezeieşti, atunci domnul Nae Ionescu este teolog. Deşi după cum afimă acelaşi personaj portrivit studiilor făcute acesta este doar licenţiat în matematică. A pus puţină ordine acolo unde domnea dezordinea.”
Îl vedem descris aici ca pe un element salvator pe care biserica ar trebui să-l aprecieze. Articolul e scris totuşi de un monah, dar în 1937. Întrebarea care inevitabil se pune la astfel de aprecieri este: unde plasăm biserica în spectrul politic la dreapta sau la stânga?! Dar am hotărât că nu vom discuta politica bisericească aşa că deşi am tras un semn de alarmă ne vom îndepărta de acest punct.
„Teologul”, Nae Ionescu are şi o caracterizare dată de unul dintre discipolii săi. Ca teolog Nae Ionescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi. (M.Vulcănescu) El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică. Nu este, potrivit celor spuse de Vulcănescu, un personaj ce propune un mesaj alogen, ci redescoperirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp.
Pentru el însă „ortodoxia nu poate fi nici ea liberă de pecetea naţională, caun sector de viaţă nedeterminat de naţiune şi deci indiferent sau defavorabil naţionalismului întrucât nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Biserica se acoperă cu neamul, cuprinde pe toţi membri unui popor şi se întinde până acolo unde un popor se întinde” . Totuşi membri marcanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Părintele Stăniloae, nu sunt de acord cu modalitatea acesta de a integra lumea ecleziastică neamului ei. Gândirea lui Nae Ionescu oricât ar părea de altfel, e puţin creştină. Ea îndeamnă la cel mai deplin indiferentism moral.
Părerile sunt împărţite până şi în această lume. Discipolii ai părintelui Stăniloae recunosc acea calitate deosebită pe care personajul nostru o manifestă. „Am constatat la Nae Ionescu o înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu. Pentru el , fiinţa umană nu este doar o existenţă de moment , chiar dacă raţională, în acestă lume supusă stricăciunii, şi morţii, nu este un stadiu în cursul evoluţiei materiei şi al vieţii pe acest pământ , ci este un dat metafizic permanent,în sensul durării spirituale . fiinţa umană are valoare numai în raport cu Dumnezeu, faţă de care , fiecare dintre noi se situează, conştient sau inconştient”
Aceeaşi sursă îl plasează între marii mistici „Misticismul marelui profesor se exprimă şi prin ataşamentul lui la marii mistici ai creştinismului, la Sfântul Ioan Scăraru, Sfântul Ioan a Crucii şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precursori ai unei gândiri religioase, bine închegate şi pe care epoca modernă caută s-o redescopere, fără a reuşi s-o înteleagă total. "Schwarmerei" - bâzâiala neliniştită - o numeşte Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu înţelegere şi compasiune, aceasta căutare confuză şi pompoasă din zilele noastre. Instrumentele filozofice cu care operează în afirmarea poziţiei sale faţă de credinţă sunt foarte seducatoare. Este, fără îndoiala, şocant să auzi pe un mare filozof şi un logician de mâna întâi afirmând superioritatea teologiei faţa de ştiinţă.
Ca teolog propune imaginea creştinismului metafizic : «…scheletul învăţăturii creştine urmând Sfinţilor părinţi şi marilor mistici , facea apel la dogmă ca temelie a Bisericii, înţelegea fiecare moment ca despindere din absolut.»
Ceea ce este cu adevărat interesant e faptul că aceste materiale prezentate ca şi următoarele provin din spaţiul diasporei acolo unde elita culturală românească s-a propagat după izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Acolo, dus de Eliade şi ceilalţi, adoptat până şi de clerici imaginea „Profesorului” este încununată de o aureolă strălucitoare.
«Ataşat de ortodoxie, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră. Vom lăsa pentru alta data consideraţiile lui Nae Ionescu despre iertare, iubire, tradiţie, catolicism şi protestantism. Şi vom stărui în a arăta cum înţelege el o tema fundamentală a ortodoxiei: învierea Domnului. Iisus-Dumnezeu, devenit om deplin, biruie păcatul şi moartea şi înnoieşte întreaga faptura: Hristos - noul Adam. Prin Iisus ni se relevează dumnezeirea, dar, în acelaşi timp, tot prin El, omul se ridică la cunoştinţa esenţei lui divine. Omul este aşezat mai presus de îngeri, căci el va ţine scaun de judecată pentru îngeri, aşa cum spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 6:3).
Imaginea respectivă, aprofesorului-teolog, devine un împrumut extern mai degrabă pentru o parte a clericilor români după 1989, decât o analiză la care s-a ajuns după studii aprofundate: « Curajul de a gândi, îndrăzneala de a depăşi rigorismele ortodoxe fără ieşirea din sfera creştinismului bizabrin şi lepădarea incertitudinii, a bâjbâielii, a căutării oarbe, critica aspră fără menajamente îndreptată către forurile conducătoare ale Bisericii Ortodoxe Române, chiar către Sfântul Sinod, sau către preoţii de la sate, definesc acea statură spirituală care a rămas neatinsă pentru mulţi. »
Pentru ierarhul vremii, patriarhul Miron Cristea, gazetarul acesta este doar un individ care râvneşte la mai mult din parte instituţiei pe care el o conduce. Portretul de eretic, eventual diletant, exprimat indirect de părintele Stăniloae este completat cu imaginea pictată în tinda bisericii mitropolitane.
„Pe zidul Bisericii, lângă uşa de la intrare, din tindă, acolo unde e zugrăvită Judecate de apoi, cu raiul în stânga şi cu focul gheenei în dreapta , un diavol mare, negru, aşezat vizibil în centru compoziţiei, în picioare , cu aripile desfacute , atrăgea prostimea şi tineretul la pierzanie, îndrumându-o spre focul cel de veci. Sub trăsăturile luciferice ale duhului întunecat, într-o zi în care mă aflam , în calitate de subsecretar de stat , la o defilare în urma unui te deum am tresărit recunoscând fără putinţă de înşelare chipul zugravit al profesorului Nae Ionescu.”(Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001)
Nu departe de ceea ce Vulcănescu remarca este şi chipul dezvăluit sub nimbul de artificii prezentat azi de criticii directorului de la „Cuvântul”.
Vedem un diavol care trimite o generaţie la pieire, aşa se explică motto-ul nostru, dar şi un mistic răsăritean, ce se apleacă atent asupra valorilor tradiţionale româneşti. Completarea pe care o vom face după acest punct este oarecum interesantă în felul ei. Generaţia de intelectuali crescută la sânul său părăseşte ceea ce pare să fie centru doctrinei lui Nae Ionescu: ortodoxismul, ca stare de fapt. Nu rămâne nimic sau aproape nimic.
Toţii pornesc spre un sentiment religios, dar altul decât cel promovat de învăţătorul lor: Eliade către fenomenologia spiritualităţii asiatice, Cioran spre religia disperării, Noica, deşi păstrează mult, îşi caută Dumnezeul filozofilor. Ceilalţi mor în gulagul comunist înainte să se poată defini pe deplin. Ce rămâne din ideile lui nae Ionescu, rămâne în Biserică. În cei care deşi se dezmint de el, îi păstrază linia mult mai mult decât o fac ceilalţi. Cine sunt aceştia?! Ar trebui să începem de la teologia existenţialistă a părintelui Stăniloae.
Nu se cade însă să facem atât de multe afirmaţii cu rol de concluzii înainte să prezentăm ideile celui atât de venerat şi contestat deopotrivă. El defineşte termenii, dar formează şi concepţii şi silogisme dogmatice. Putem menţiona doar câteva exemple.
Religia. Noi nu putem sa subsumam, nici sa subjugam religia unui punct de vedere filosofie, ci sa cercetam ce inseamna pur si simplu religia, sa vedem ce inţelegem noi deocamdata prin religie, ce numesc oamenii in general religie, cari sunt faptele pe care oamenii le numesc fapte religioase si cari, in totalitatea lor, intr-o anumita ierarhizare a lor si inclinare organica a lor, constituiesc mai apoi religia, adica faptele acestea trebuie sa fie definitorii pentru determinarea cadrului, a drumului, a planului în care se misca religiunea.
Act religios. „Primul fapt care interesează în această ordine de idei este aşa-numita experienţă religioasă, adică faptul religios, actul religios. Va sa zică, o considerare a vieţii religioase înăuntrul individului în momentul de viaţă religioasă.Dar actul religios ca atare este mai degraba un fel de determinare formală a funcţiunii sufleteşti în viaţă religioasă, este fără îndoială o activitate. Dar înceea ce priveşte actul religios, analiza lui ca fapt religios, nu este decât activitate pură. Aceasta activitate pură trebuie să fie distinctă de rezultatele activităţii. Deci, o a doua problemă ar trebui să fie constituită de aşa-numită convingere religioasă.
Viaţă religioasă. Ce înseamnă propriu-zis formă de viaţă religioasă care_trăieşte, care este încă pasibilă de a fi trăită, şi ce înseamnă formă de viaţă religioasă care a murit? Mai întâi, mi se pare că este mai mult pasibilă de o moarte o forma de viaţă religioasă care nu este organizată în biserică, adică o viaţă religioasă care poate să fie prinsă într-o organizare politică şi lumească a bisericii poate să dea mai mult aparenţă că trăieşte.
Răsăritul creştin. Nu creştinismul a făcut Răsăritul, ci Răsăritul a făcut creştinismul. Numai dupa ce Răsăritul a făcut creştinismul, acest creştinism a format, într-un anumit fel, Răsăritul.
Într-adevăr exemplele provin doar dintr-un singur curs, dar lucruri asemănătoare întâlnim la tot pasul şi în celelate cursuri predate. Abia după o amplă definire de termeni îşi prezintă concepţia sau silogismul. În publicaţiile curente renunţă însă la o parte a stilului laborios din cursurile universitare şi apelează la raţionamente cunoscute de toată lumea.
Urmărindu-i publicaţiile Nae Ionescu îşi pregăteşte cititorii în ciuda faptului că uneori raţionamentele sale sunt descoperite doar de cei cunoscători. Sintetizând doar câteva din cele mai importante vom căuta să le enunţăm. În fond toate aceste exemple urmăresc un scop bine definit, şi anume să arate că deşi ideile sale sunt puţin cam avansate şi uneori prea îmbibate în autohtonism pentru ca Biserica să le în forma expusă, ele nu sunt străine de spiritul ortodox şi de valorile răsăritene pe care Nae Ionescu le consideră un fundament stabil al filosofie româneşti.
Concepte filozofice adaptate din teologia răsăriteană:
Iubirea ca instrument de cunoaştere. Silogismul fiind acela potrivit căruia iubirea relaţionează cu divinitatea „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8), iar Dumnezeu este Adevărul. Deci iubirea se poate constitui în instrument al cunoaşterii. „Iubeşte şi fă ce vrei”(Fer. Augustin)
Problematica fiinţială. „Noi ştim deja până acum că există o relţie care depăşeşte, care transcende şi care are o o existenţa obiectivă. Ştim că prncipial noi putem lua contact prin cunoaştere într-un fel, prin trăire”
Drama mântuirii. „Smerenia creştină dă glas valorii pe care o posedă în sine atunci când omul simte preocuparea de mântuire, pentru că, implicit posedă conştiinţa căderii, ideea că ar putea să fie mai mult decât este, că starea actuală nu este cea firescă , nu-i aparţine.” „ De la răstignire lumea ştia că nu durerea sau bucuria ca atare, sunt hotărâtoare petru suferinţa sau bucuria noastră ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrază în faţa lor” Cunoaştere realului şi căutarea autenticităţii trăirii dau limitele existenţei concrete aflate sub semnul divin coborât, care creează mistica soteriologică şi în care aflăm o rezolvare a problemei existenţei proprii. Ortodoxia, autohtonismul şi realismul sunt parametrii ce definesc gândirea lui Nae Ionescu, luminată de o tentă existenţialistă învecinată cu angoasa.
Legătura dintre om şi divin. În Răsărit, am mai spus şi cu alt prilej există o formă specială de viaţă religioasă, există o legatură de la om la Dumnezeu. Tot aici omul care stă în, faţa lui Dumnezeu are alta calitate; el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legatura aceasta cu Dumnezeu, nu se poate niciodată omul scăpa de trup.
Nae Ionescu stabileşte diferanţa clară între religia de o anumită culoare şi tradiţia, ca stare de fapt. Poate aici s-a făcut o confuzie ce l-a apropiat mai mult decât a fost de mişcare legionară. El este promotorul unei direcţii ortodoxe în filozofia românească. A deschis o poartă pe care însă nu a putut să intre şi să cerceteze. Ar fi fost foarte interesant un studiul al său legat de epistolele pauline.
Relaţiile sale cu bisericile din România stau cumva sub auspiciul următorului fragment: „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta e Ortodoxia” De ce este atât de important fragmentul de faţă?
În primul rând autorul său arată spre cine înclină balanţa când vorbeşte de religios în România. Aşa cum am spus mai sus se consideră un spirit critic ce urmăreşte ca valorile ortodoxe, româneşti, să fie exploatate la maximum în beneficiul spiritului naţional. Nu-l putem condamna pentru asta. România abia devenise o ţară care să cuprindă pe toţi românii. Ne aflăm în plin secol naţionalist. Un ideal se înfăptuise, iar acum trebuia legitimat printr-o serie de valori comune. Cea mai la îndemână era Ortodoxia. „Ortodoxia nu se defineşte ca un hibrid, ca ceva adăugat neamului cum este greco-catolicismul, nici ca o confesiune răsăriteană ce a subjugat fiinţa naţională şi care se opune cu orice preţ Apusului, ci ca o stare de normalitate , o valorificare fundamentală a existeţei generale şi a celei româneşti mai ales.”
Pentru el ortodoxismul românesc nu este activitatea deliberată a vreunei biserici în sine, ci „...lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală, a unor misionari deprinşi materialmente de baza lor canonică. Aceasta explică de ce ortodoxia noastră ţărănească nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi cocrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contrbuind la crearea unui suflet specific românesc” Pentru ceea ce defineşte el a fi ortodoxismul elementul de bază este ortodoxia şi se tinde spre o „biserică puternică, curată şi mândră”
De pe astfel de poziţii în care încerca să impună un altfel de tip de respect pe care clericii ar fitrebuit să îl aibă faţă de misiunea lor de păstrători şi propovăduitori ai creştinismului răsăritean, a intrat relativ repede în conflict cu patriarhul Miron Cristea. Portretul pe care îl face acestuia nu e deloc măgulitor, după cum aminteşte
Mircea Vulcănescu. „... socotea mentalitatea cezaro-crăiască, laicizantă şi protestantizantă a şefului B.O.R. ca o intruziune a universului şi a valorilor moderne pe care le detesta în miezul trăirii spirituale a Bisericii, în comunitatea cărei el vedea tocmai lucrul care trebuia să mântuie de răul vecului acestuia.”
Vehemenţa cu care ataca şi critica poziţia şi actiunile Bisericii i-au adus acea pictare sub chipul de drac pe peretele bisericii mitropolitane. Ba chiiar mai mult l-a „împlins” mai aproape de legionarii.
Cât priveşte relaţia bisericii cu statul îi par de-a dreptul samavolnice. În viziunea lui statul sprijină mai degrabă sectele, iar Biserica este „o anexă poliţienească şi îndură orice numai să i se acorde din buget atât cât să nu moară.”
Motivul pentru care statul nu mai acordă atenţie instituţiei ecleziastice este acela că „ ... el a încetat de a mia fi creştin. Tovărăşia este hibridă, iar conlucrarea va fi doar lupta de zi cu zi , lipsită de sinceritate.”
Sigura concesie făcută ar fi aceea că se împiedică prozelitismul religios în România prin constituţie: „În constituţiunea noastră se spune: religia ,dominantă este religia creştină-ortodoxă. Şi, mai departe: libertatea cultului este absolut îngăduită. Se faceînsă o restricţiune şi se spune; nu este admis prozelitismul — adică, nu este îngăduit, pe teritoriul ţării româneşti, nici un fel de activitate care ar avea de scop să întoarcă pe oameni de la credinţa ce o aveau,să-i câştige pentru o alta credinţă. Adică, sunt credinţe care umblă după prozelitism şi sunt credinţe cari nu umblă după prozelitism. De fapt, această prevedere a constituţiunii este aparare a ortodoxiei. De ce? Foarte simplu: fiindcă ortodoxia este o credinţa care nu umblă după prozeliţi, nu simte nevoia de a face pe toata lumea ortodoxă, este o credinţă care-şi găşeste raţiunea de fi în fiecare dintre indivizi. Dar aceasta însemnează că sunt alte religiuni, cari nu-şi găsesc aceasta raţiune de a fi numai în potenţarea vieţii individuale respective, ci zic: trebuie să-i fericim şi pe ceilalţi, să le dăm credinţă noastră!
Este un favor de care, în opinia sa, Biserica nu are nevoie. Ceea ce pare mai important este legat de începuturile mişcării ecumenice. I se pare că protestantismul şi aşa extem de divizat caută să se identifice de la nişte valori pe care voit le-a pierdut. Remarca faptului că Luther a ignorat răsăritul încearcă să evidenţieze că nu catolicismul este păstrătorul adevăratei credinţe, ci spaţiu răsăritean pe care acelaşi reformator l-a ignorat.
Un caz inedit este cel anglican unde s-a păstrat o biserică arhirpiscopală deşi sunt protestanţi. Realţiile bisericilor ortodoxe cu cea anglicană îi par suspicioase, considerând că acestia caută să profite de pe urma unor acorduri. Pentru anglicani Ortodoxia este prietenul de care are nevoie să câştige prestigiu în lumea protestantă şi nu numai, iar pe de cealaltă parte « ortodoxia constată că blazonul pe care şi l-a păstrat nepătat de-a lungul istoriei, i-a cam fost spalat deploi. Aur pe el în orice caz nu mai este. Biserica a sărăcit literalmente în ordinea materială. Pentru ea anglicanii sunt prietenii bastarzi, dar bogaţi.
Nici catolicii nu sunt scutiţi de criticile dure ale ziaristului. Ei sunt consideraţi străini de sufletul românesc şi deşi s-a ajuns la un modus vivendi, posibilitatea unui dialog între cle două biserici este încă departe, în opinia lui Nae Ionescu. Acest lucru din cauza lipsei de negociere cu privire cele patru puncte florentine.

Concluzii

Ceea ce numim biserica lui Nae Ionescu, nu se identifică neapărat cu ceea ce înseamnă Biserica Ortodoxă Română în perioada interbelică, ci mai degrabă cu ideologia despre tradiţiile ei. « Biserica » lui Nae Ionescu este tradiţia de sorginte răsăriteană care stă la baza filosofiei ortodoxe pe care el o lansează. Este indiscutabil că a reuşit să creeze o fereastră şi să lanseze o temă care ar putea fi oricând reluată, nu neapărat cu acelaşi ton naţionalist.
Generaţia pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozităţii şi a ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de efervescent ca Nae Ionescu.

Bibliografie
Ştefan Iloaie, Nae Ionescu şi ortodoxia românească, Editura Limes, Cluj-Napoca,2003
Mihail Albisteanu, Nae Ionescu, profesorul unei noi elite
Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în “Predania”, an 1, 15 Martie 1937, nr.3
Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Monahul Glicon, Nae Ionescu. Teologul. în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
George Voicu, Mitul lui Nae Ionescu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2000
Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei,Editura Apostrof, Cluj, 1994
Nae Ionescu, Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Nae Ionescu, Naţionalim şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 1-15 Iunie, 1937, nr.8-9

Sursa:historia.ro

Scoala lui Nae Ionescu(1)

Există două atitudini extreme cu privire la Nae Ionescu, ambele nocive. Atitudinea de adulare fără rezerve, de plasare a lui Ionescu alături de divinităţile pămîntene, punerea lui în icoană conduce la neacceptarea oricărui adevăr care nu convine, a oricărei idei critice cu privire la om sau la ideile lui. Atitudinea contrară, de respingere completă, de diabolizare (cealaltă fiind de angelizare) este la fel de contraproductivă, căci face ca aspectele pozitive, valoroase, idei sau atitudini, să fie complet respinse sau neluate în seamă.

Trebuie însă subliniat că pericolul uneia din cele două atitudini contrare este dat tocmai de divergenta personalitate a lui Nae Ionescu. El a fost un bun creştin, mergînd la biserică duminica; în acelaşi timp declara că una e Biserica şi ceea ce se scrie în cărţile sfinte, şi altceva este viaţa noastră concretă cînd se poate, şi adesea trebuie, să se facă orice fel de păcat (vezi Costică Brădăţan, O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX, EFCR, 2000, cap. II). A fost cabotin şi megaloman (vezi cele scrise de Sebastian, Călinescu, Rădulescu-Motru, Vulcănescu etc.) şi a avut legături dubioase cu mediile de afaceri, în urma cărora a făcut avere. Vulcănescu aminteşte de legăturile cu Blank, Malaxa, camarila regală etc., dar se pare că a fost chiar agent de influenţă plătit al lui Hitler (Zaharia Boilă, în Apostrof, nr. 7-8, 2000; informaţie coroborată cu cele declarate de cei care l-au cunoscut; vezi Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Humanitas, 1992, pp. 141-142).

Odată cu publicarea lucrărilor lui Eliade, Noica, Cioran şi altor interbelici, imediat după 1990, în România încep să se publice şi cursurile lui Nae Ionescu, astfel încît tot mai mult prinde ideea că avem de-a face cu o adevărată şcoală a lui Nae Ionescu. În perioada în care a fost la Universitatea din Bucureşti (1919-1938), trecînd prin toate treptele, culminînd cu gradul de profesor agregat în 1937, Ionescu a reuşit să-i eclipseze pe ceilalţi profesori, ajungînd în ultimi ani de învăţămînt să fie un adevărat guru pentru tinerimea universitară. Neobositul editor al interbelicilor, dl. Marin Diaconu, scrie într-o notă la ediţia lui Nae Ionescu, Neliniştea metafizică (EFCR, 1993, p. 178) că Vulcănescu, Noica, Cioran şi Eliade ,,se manifestă tot mai hotărît în cultura română, de data aceasta ca un grup, integrat unei şcoli filosofice, cea a lui Nae Ionescu”. Consfinţirea acestei situaţii se constată în zilele noastre în biografia dedicată lui Ionescu de Dora Mezdrea sau în recenta serie de la TVR, ,,Profesorul şi discipolii”.

Principala întrebare pe care vrem să o ridicăm este ce înseamnă în acest context ,,şcoala de filosofie a lui Nae Ionescu”, fără a pierde din vedere şi chestiunea, mai generală, a şcolii. O abordare analogică ne conduce la sintagme ca ,,şcoala ateniană de filosofie”, ,,filosofia clasică germană” sau chiar ,,şcoala lui Maiorescu”. Primele două scoli amintite certifică existenţa unor filosofi care au predat/învăţat unii de la alţii (Socrate, Platon, Aristotel, respectiv Fichte, Schelling, Hegel). S-au transmis cunoştinţe şi idei, discipolii au preluat unele idei şi au criticat sau dezvoltat pe altele, astfel încît a rezultat ceva viu şi cu totul extraordinar de valoros pentru cultura europeană. Aceste două şcoli au avut atît reprezentanţi care nu au scris nimic (Ionescu este comparabil sub acest aspect cu Socrate), cît şi alţii foarte prodigioşi. Relaţia magistru-discipol a stat la baza acestui model cultural, deşi, trebuie spus, că ideile filosofice au fost concretizate în lucrări. Mai mult, în anumite cazuri, a existat chiar şi un spaţiu pentru găzduirea şcolii, cum a fost cazul Academiei platoniciene sau a Liceului aristotelic (ajunşi aici, să semnalăm o posibilă cale de comparaţie cu şcoala de la Florenţa; se pare că afinităţile grupării naeionesciene sînt mult mai mari decît cu şcoala ateniană sau idealismul clasic german).

Este evident că ,,şcoala lui Nae Ionescu” nu a fost o şcoală de filosofie în sensul în care vorbim despre şcoala ateniană de filosofie sau despre idealismul clasic german. Iar asta nu e din cauza performanţelor diferite ale lor, deci nu din punct de vedere normativ, ci descriptiv, faptic, neexistînd termeni de comparaţie.

Un alt factor ce trebuie adăugat este lipsa coeziunii grupului. Chiar dacă posteritatea a dorit (doreşte) să-i vadă împreună, ca formînd un grup, ei nu au format o comunitate ştiinţifică: Ionescu s-a ocupat de logică, istoria logicii, metafizică şi filosofia religiei; Noica, încă din acea perioadă, s-a ocupat de filosofie modernă şi de metafizică; Eliade de istoria şi filosofia religiilor; Vulcănescu, de sensul românesc al existenţei; Cioran de eseul filosofic (de ceilalţi aşa zişi membri, încă 16, după D Mezdrea, nici nu e cazul să amintim).

Dar nu numai lipsa performanţelor ori a coeziunii comunităţii ştiinţifice fac ca şcoala lui Nae Ionescu să nu fie o şcoală în sensul în care şcoala ateniană sau idealismul clasic german sînt o şcoală de filosofie. Una din cele mai formidabile, deşi bizare, idei naeionesciene este legată de natura filosofiei. Fără să intrăm acum în detalii, să spunem că pentru el filosofia este trăire, est un act de viaţă (Curs de metafizică, Humanitas, 1991, p. 14). Rolul magistrului nu este de a-i învăţa pe discipoli să înveţe, nici a-i învăţa să gîndească, sau să facă o cercetare (cu referinţe şi bibliografie, care să aducă un element de noutate, deci o lucrare ce presupune multă muncă, nefiind rodul imaginaţiei ori al contemplaţiei), ci este acela de a-i învăţa să trăiască (despre ce înseamnă asta, vom vorbi în alt episod).

Mai mult, şcoala lui Nae Ionescu a exclus dialogul, comunicarea, dezbaterea de idei dintre membri (fie magistru-discipoli, fie între discipoli). A fost mai degrabă o gîndire captivă, dacă ne raportăm la faptul că libertatea este o condiţie fundamentală pentru orice şcoală, nu numai de filosofie. A fost o gîndire dominată de extremism şi legionarism, iar acesta este un fapt, nu o interpretare (vezi studiile lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Zigu Ornea, Leon Volovici, Claudio Mutti, Marta Petreu, Costică Brădăţan etc.).

Un argument interesant este dat de felul cum au perceput profesioniştii domeniului aşa zisa şcoală de filosofie a lui Ionescu. Dincolo de elementele ideologice prezente în scrierile autorilor de istorii ale filosofiei româneşti din perioada comunistă (Gh. Al. Cazan, N. Gogoneaţă, Al. Posescu, L. Pătrăşcanu etc.) s-au evidenţiat elementele iraţionaliste, trăiriste şi mistice ale concepţiei lui Ionescu şi ale influenţei exercitate de el asupra tinerilor. În Istoria filosofiei româneşti, din 1940, Bagdasar arată că Ionescu a fost un adversar al pozitivismului, punînd accent pe metafizică; a fost adversar al formelor rigide de cugetare, reprezentant al unei filosofii a vieţii şi trăirii problemelor filosofice, dispreţuind tendinţele sistematice şi acceptînd iraţionalul cunoaşterii şi existenţei. În excelenta sa mărturie Revizuiri şi adăugiri, Constantin Rădulescu-Motru tăgăduieşte nu numai existenţa vreunei şcoli, dar arată că toate cursurile lui Ionescu sînt lipsite de originalitate, fiind luate după autori germani pe care însă el nu-i citează, şi că aşa zisele preocupări filosofice ale lui Ionescu sînt o pricepută artă a manipulării tinerilor. În fine, în lucrarea O istorie a filosofiei româneşti. În relaţia ei cu literatura, profesorul Ion Ianoşi face o interesantă comparaţie între grupul lui Ionescu şi grupul lui Maiorescu. Se arată cum învăţămîntul românesc de după Maiorescu s-a dezvoltat indisolubil legat de Maiorescu şi elevii săi. În schimb, elevii profesorului Ionescu au fugit, pur şi simplu, de o carieră universitară.

Dar dacă şcoala lui Nae Ionescu nu a fost o şcoală nici în sensul şcolii ateniene de filosofie, nici în sensul idealismului clasic german, nici măcar în sensul şcolii maioresciene, a fost oare complet lipsită de dimensiunea formativă, de transmitere a cunoştinţelor (aşa cum a propovăduit magistrul şi cum a fost înţeles şi continuat de discipoli; vezi Noica, Jurnalul filosofic)? După mărturiile celor ce au trăit această experienţă (vezi cele declarate de Băncilă, Vulcănescu, Sebastian etc.), se pare că răspunsul este afirmativ. Nae Ionescu a reuşit să aducă un imens interes pentru filosofie, metafizică şi filosofia religiei; a provocat o adevărată emulaţie intelectuală; i-a familiarizat pe studenţi cu multe noutăţi din câmpul filosofiei (faptul că le-a vorbit de Husserl chiar în perioada cînd celebrul filosof îşi elabora lucrările este mai mult decît remarcabil).

Pentru a vedea sensul fundamental al sintagmei ,,şcoala lui Nae Ionescu”, să ne amintim cele scrise de Eliade în 1937, în postfaţa lucrării lui Nae Ionescu, Roza vînturilor. El susţine aici că prezenţa lui Nae Ionescu a fost atît de copleşitoare încît numele său s-a întins de-a lungul ţării, transfigurat de mit sau însîngerat de veninul urii. A intervenit hotărîtor în cultura şi viaţa publică a României de după primul război mondial. Dar nu a fost vorba o simplă influenţă, ci de adevărate împrumuturi, niciodată mărturisite, de metodă, idei şi soluţii (Editura Roza Vînturilor, 1990, pp. 421-444; în special, p. 422).

Acest sens fundamental a ceea ce s-a numit de unii şcoala lui Nae Ionescu, ce reduce şcoala la o influenţă dinspre profesor spre discipol, şi care o transformă de fapt în grup, rezolvă parţial întrebarea enunţată, dar deschide noi teme de discuţie: ce înseamnă filosofie pentru Nae Ionescu? Care a fost contribuţia filosofică a lui Nae Ionescu? Care sînt consecinţele ideilor lui Nae Ionescu pentru discipoli? După ce vom avea un răspuns la aceste întrebări, desigur, în numerele viitoare ale revistei, vom putea avea o imagine de ansamblu cu privire la ceea ce unii numesc ,,şcoala lui Nae Ionescu”.
(Timpul, iunie 2011)                                                                                                       

Sursa:adriannita.ro

Interpretatrea viselor

Poate ca visul dvs prevesteste un eveniment important ce va avea loc in viata dvs. Poate ca in el exista un mister pe care nu l-ati putut descoperii singur. Poate ca aveti nevoie de raspunsuri si nu ati gasit inca persoana care sa va inteleaga. Poate ca simtiti ca in interiorul dvs se pot naste mistere ce pot fi descoperite, simboluri ce reprezinta o mica parte din ceea ce sunteti.

::Tipuri de vise ::

Visele reprezintã o oportunitate de autocunoastere. Ele sunt expresia prin care sufletul cautã sã mentinã integralitatea fiintei noastrã pe calea evolutiei personale, eliberându-ne în acelasi timp de vechile atitudini care, tinându-ne prizonieri ai trecutului, nu ne mai sunt de nici un folos. Singurul limbaj pe care-l cunoaste sufletul sunt simbolurile.
În general putem clasifica astfel visele:
1 - Vise simbolice
2 - Vise compensatorii
3 - Vise legate de starea de sãnãtate
4 - Vise legate de gãsirea solutiilor unor probleme
5 - Vise telepatice
6 - Vise premonitorii
7 - Vise lucide
8 - Cosmaruri

::Vise simbolice::
Personajele care apar în vis sunt adesea proiectii ale dorintelor care sãlãsluiesc în noi si care reprezintã psihismul nostru, lumea trãirilor noastre interioare (credintele, atitudinile, temerile, etc.) Aceste personaje pot fi oameni necunoscuti sau pot fi persoane reale din anturajul nostru. Când în vis apar personaje cunoscute, care fac parte din cercul de relatii prezente în viata noastrã, acestea au o semnificatie foarte particularã. Astfel, în functie de subiectul visului, calitãtile sau defectele pe care noi le atribuim celor care compun sfera relatilor noastre concrete ( rude, prieteni, cunoscuti, etc.) sunt de fapt trãsãturi de caracter care ne apartin nouã însine. Se produce astfel o proiectie asupra altora a propriilor noastre trãiri pe care nu le constientizãm în viata de zi cu zi, sau nu vrem sã ni le recunoastem. Diferitele personaje care ne populeazã visele nu sunt altceva decât simboluri care exprimã realitãti deja existente în lumea psihismului nostru. Cu totii gãzduim în fiinta noastrã un "copil speriat ", un "pãrinte exigent ", un " profesor critic ", etc., o lungã listã de roluri pe care le jucãm de-a lungul vietii. Aceste roluri sunt proiectate în vis si interpretate de personaje simbolice cu scopul de a ne arãta nouã însine diversele aspecte ale fiintei noastre care trebuiesc avute în vedere pentru a fi analizate si ameliorate. Fiecare personaj din vis devine astfel un simbol al unei stãri de spirit, al unei credinte sau tendinte. Subconstientul nostru regizeazã în fiecare noapte o piesã care are scopul de a ne introduce în atmosfera populatã de rolurile noastre din viatã si de a ne revela propria existentã cu conflictele si problematicile ei. Este vorba, în final, de rolurile pe care noi le jucãm în viatã, dar care, în vis, sunt interpretate si atribuite celor care pentru noi au o semnificatie particularã. Actorii din vis sunt purtãtorii simbolici ai mesajului pe care subconstientul cautã sã ni-l transmitã pentru a ne revela pe noi, nouã însine. »

::Vise scompensatorii::
Visele de compensatie sunt vise care " ne permit " sã comitem acte pe care nu îndrãznim sã le facem în stare de veghe, sau pur si simplu nu avem posibilitatea de a le realiza. Sunt vise de defulare, de multe ori cu tentã sexualã »

::Vise legate de starea de sanantate::
Din astfel de vise putem afla ce stãri emotionale stau la baza indispozitiilor noastre. Puterea mintii este atât de mare încât atunci când nutrim gânduri negative (mânie, invidie, rãzbunare, gelozie, supãrare, îngrijorare, fricã, etc ) acestea influenteazã corpul în mod subtil, generând atitudini negative care afecteazã deci planul fizic. Visele din aceastã categorie au rolul de a ne pune în gardã, de a ne alerta sau avertiza asupra pericolului de dereglare a armoniei interioare care poate pune în cauzã buna functionare a organismului, deci sãnãtatea noastrã. De asemenea, putem primi informatii, în vis, despre o indispozitie fiziologicã sau chiar îmbolnãvirea unui organ. Este bine ca, analizând mesajul visului, sã luãm mãsuri urgente pentru corijarea atitudinii noastre mentale în vederea prezervãrii sau, dupã caz, ameliorãrii stãrii de sãnãtate. »

::Vise legate de gasirea solutiilor unor probleme::
Problemele care ne afecteazã în timpul zilei ies la ivealã noaptea, în vis, din adâncul subconstientului. Acesta oferã solutii pe care noi nu le-am imaginat în stare de veghe. Sunt bine cunoscute exemplele unor mari personalitãti din lumea stiintei sau artelor, care datoreazã succesul realizãrilor de exceptie, "sfaturilor" pe care le-au primit în vis . Secventele din vis nu sunt aleatorii. Prima scenã este subiectul principal al conflictului, fiecare scenã generînd o alta pânã la cea finalã care aduce adesea solutia sau ne aratã un drum, o cale de urmat pentru a gãsi rezolvarea problemei respective. »

::Vise telepatice::
În visele telepatice actiunea care se deruleazã poate fi o punere în scenã a unei situatii reale, care se petrece efectiv în chiar momentul în care are loc visul. Poate fi vorba despre un eveniment care se petrece la mare distantã ( poate chiar pe cealaltã parte a globului ) sau în viata unei alte persoane. Este o perceptie pe care o avem în astral despre o actiune care se desfãsoarã în lumea fizicã. Se mai poate ca perceptia pe care o avem sã nu se refere la un fapt, o actiune concretã ci la trãirile ( frici, bucurii, etc. ) unei alte persoane care ni se transmit în mod telepatic. E bine sã interpretã acest gen de vise din ambele puncte de vedere. »

::Vise premonitii::
Acestea reprezintã informatii sau întâmplãri care se petrec în vis înainte ca ele sã se manifeste în realitate în lumea exterioarã. De multe ori aceste vise exprimã doar tendinta pe care ar urma-o evenimentele vietii reale dacã ele ar urma cursul lor din viata curentã. Subconstientul nostru capteazã evenimente, fapte, vibratii, tendinte si le interpreteazã fãrã ca constientul nostru sã poatã interveni. Visul aduce toate acestea la suprafatã. De retinut ca pe un factor extrem de important : noi putem influenta în mod constient cursul evenimentelor dar dacã NU o facem, atunci "premonitia" se realizeazã. Aceastã schimbare a cursului evenimentelor presupune o atitudine de transformare interioarã, de motivatie si actiune. Idealurile, valorile, scopurile, telul nostru în viatã sunt subiectele favorite ale viselor din aceastã categorie. Ele ne aratã valorile noastre reale, cele care ne fac cu adevãrat fericiti, care ne aduc cu adevãrat armonie si echilibru lãuntric. Dacã în realitate ducem o viatã pe care în adâncul nostru o respingem, visele ne vor arãta acest lucru, invitându-ne sã luãm mãsurile necesare pentru a fi în armonie cu adevãrata noastrã fiintã. Ele ne vor arãta distanta dintre aspiratii si posibilitãti. »

::Vise lucide::
Acestea reprezintã o categorie foarte specialã de vise. Sunt vise în care stim cã visãm si putem sã schimbãm prin vointã cursul visului. Astfel în loc sã asistãm ca spectatori ai propriului nostru film din vis, devenim regizorii acestuia. Acest tip de vise ne relevã capacitãtile corpului nostru astral. Astfel, în acest tip de vise putem cãlãtori oriunde, depãsi limitele materiei si folosi vointa pentru a actiona fãrã limitãri. În lumea astralã întâlnim exact aceeasi situatie ca în lumea realitãtii fizice. Acolo existã, de asemenea, grade diferite de dezvoltare, de trãire spiritualã si putem întâlni nivele mai înalte sau mai joase de evolutie. Putem realiza contacte cu alte suflete si schimba mesaje, asa cum o facem în lumea "realã" fizicã . »

::Cosmaruri::
Cosmarurile care se repetã reprezintã ultima solutie pe care o are subconstientul de a ne arãta cã ceva ce nu reusim sã întrezãrim în noi însine trebuie revelat si înteles. În acest caz actiunea este mult mai importantã decât trãirile si emotiile asociate acesteia. »
Sursa: portalroman.com

Ideile filosofice ale lui Henri Bergson

Ideile filosofice ale lui Henri Bergson
Henri Bergson (1859—1941) a instituit in filosofia franceza un spirit, o modalitate specifica de a gindi. Filosofia lui Bergson reprezinta o reactie specifica la gindirea scientista. Inspirindu-se partial din romantism, Bergson dezvolta antiintelectualismul lui Ravaisson, Lachelier, Bontrox, s. a., care s-a afirmat in ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea. Avind o pregatire enciclopedica, cunoscind profund matematica si stiintele naturii, Bergson elaboreaza o opera, inalt apreciata in epoca (in anul. 1928 i s-a decernat Premiul Nobel) si comentata pe larg.
Teza sa de doctorat, aparuta in 1889 sub titlul «Eseu asupra datelor, nemijlocite ale constiintei» anunta ca Bergson ca si alti contemporani ai sai doresc sa exprime spontanietatea experientei interioare, sa se restringa la datele nemijlocite ale constiintei, se straduiau sa le sustraga oricaror influente din partea cunostintelor pe care le puteau dobindi din geometrie, fizica, chimie.
Atunci cind eul in loc sa fie absorbit de viata-Iui launtrica, se obiectiveaza, se exprima in altceva, se proiecteaza in afara. Bergson explica acest proces prin caracteristica autoobserva-tiei, a introspectiei. Conform metodei psihologice, cind un subiect se observa pe sine, crede ca surprinde date nemijlocite.
Bergson subliniaza ca ne inselam, deoarece eul care se observa pe sine, se proiecteaza intr-un spatiu, unde-si cristalizeaza experientele traite ca si cum acestea ar fi lucruri situate in acest spatiu psihologic.
Astfel, omul da nume la ceea ce tine de afectivitate la sentimente cum ar fi gelozia sau simpatia, bucuria sau nostalgia. Impresiile si sentimentele sunt desemnate prin cuvinte aidoma unor obiecte si localizate intr-un fel de spatiu determinat.
Spatiul psihologic, Bergson il defineste ca timpul nostru. Noi credem, subliniaza filosoful francez, ca ne observam in timpul in care se desfasoara experienta noastra traita, in realitate, insa, am tradus acest timp intr-un spatiu si ne consideram pe noi insine in aceasta proiectie spatiala. In asa fel explica Bergson timpul si spatiul.
Timpul spatializat este o reprezentare a timpului falsifcata de analogia sa cu spatiul,
Tocmai in acest timp contrafacut omul proiecteaza elementele psihologice, pe care i le ofera introspectia, solidificindu-se, dindu-le nume, o pondere cantitativa, relativa. Eul adevarat continua sa existe in timp. Acest fenomen filosoful il fixeaza prin formula: «durata pura» — timpul real, veritabil, considerat in dimensiunea lui profunda. Pentru a intelege filosofia lui Bergson este necesar sa observam opozitia stabilita intre «timpul spatializat» si «durata pura».
Bergson scindeaza in doua constiinta de sine. El evidentiaza devenirea profunda a eului, unde domnesc calitatea si interioritatea, unde elementele se intrepatrund si sunt continuu creatoare de durata pura. Pe de alta parte exista reprezentarea spatializata a acestei deveniri; desfasurata intr-un timp fals, care de fapt este doar spatiu, unde domina in consecinta exterioritatea, cantitatea.
Filosoful francez evidentiaza profunzimea calitativa, unde totul se intrepatrunde si se contopeste intr-un proces evolutiv, creator si exterioritatea cantitativ, unde totul se reduce la obiectivitatea lucrurilor in lucrarea «Datele imediate ale constiintei»
Bergson supune criticii determinismul, dezvoltindu-si propriul concept asupra libertatii. Ştiinta contemporana lui explica principiul determinismului astfel: totul pare o cauza si in aceleasi conditii, aceleasi cauze produc acelasi efect...
V. Bergson subliniaza ca acest principiu poate fi utilizat in timpul omogen pentru «spatiu-timp», pentru exterioritate. În studierea eului profund, pentru care nu exista doua momente identice principiul determinismului este lipsit de sens, Eul ca durata pura este o devenire creatoare care se imbogateste cu fiecare moment nou ce-i este dat sa-1 traiasca. Analizind fenomenul libertatii, Bergson defineste conditiile unui act liber. Actul este liber atunci, cind este produs de eul profund in totalitatea sa.
El este generat de multiplicitatea calitativa a duratei pure, care contine in ea intregul trecut al eului in unitatea sa. Dupa analiza mai multor situatii, filosoful francez conchide: numai daca traim in durata pura si nu in spatiu-timp, suntem capabili sa savirsim un act liber, ceea ce inseamna ca putem lua o decizie din adincul intregii noastre fiinte. Libertatea in conceptia lui Bergson este infatisata cu doua atribute esentiale: spontaneitate si originalitate.
Mai intii, libertatea este spontaneitate. Omul este liber daca actiunea sa nu se constituie prin mijlocirea cumpanirii de motive, ci rasare direct din dezvoltarea intima a constiintei. Filosoful distinge diferite grade ale libertatii. Un act apare cu atit mai liber cu cit radacinile sale coboara mai adinc si se dezvolta din serii mai bogate ale duratei intime. Omul se elibereaza cu atit mai desavirsit, cu cit faptele lui exprima si isi trag puterea din straturi mai bogate si mai profunde ale sufletului sau «Libertatea nu este nicidecum redusa la spontaneitatea sensibila.
Astfel, decurg lucrurile in viata animalului a carui viata psihologica este mai efectiva. În cazul omului, o fiinta ginditoare, actul liber reprezinta o sinteza de sentimente si idei. Evolutia care duce la actul liber, filosoful o defineste ca evolutie rationala. Asadar, libertatea nu exclude ratiunea, o include si o constituie ca o parte esentiala a fructului ei copt.
Sursa:portalroman.com

Ultimul mormant posibil

Ultimul mormant posibil

Dumitru Gheras

dacă-mi întorc privirea-n mine
la orice pas văd un mormânt profanat
aşa am ajuns
să-mi îngrop în pământ iubirea
bătătorindu-i lumina cu palmele
aşa
poate va putrezi

Varsta gandirii reflexive

Varsta gândirii reflexive  
Liviu Gradinariu                                                               

Uşor mai numeşti omul
cascada sublimă
sentimentele sale în faţa căderii de apă
toate lucrurile sunt sublime ca o liră eoliană (e inima ta)
se acordează intern
la corzile mlădioase şi mişcările celui care le atinge
tu trebuie să fii învăţat să simţi plăcerea
să simţi când mănânci din Dumnezeu
din frumuseţe şi bunătate
din realitatea dincolo de cuvinte
drumul spre Cer
care îţi dă preţuirea
armonia
e vorba de misterul trecut cu vederea de mulţi
care poate fi în dezacord cu raţiunea
iubirea nu este hrană?
da ce-o fi?,,,propagandă cleioasă?
un drum croit afară din încercuire
niciodată nu te gândeşti prea mult la sufletul tău
şi ce ai vrea:
dispreţ faţă de moarte
sau dispreţ faţă de viaţă?
Omul care se omoară pe el însuşi, omoară toţi oamenii
atât timp cât ai parte de iubire
ai parte de sănătate, când distrugi misterul, creezi maladia
căutând plăceri, pierzi plăcerea cea mai mare
căci cea mai mare plăcere a omului este uimirea
misterul
minunea
de a fi...
omul se zbate să se purifice singur
şi nu înţelege că a crede înseamnă
a privi...

Substanta filosofiei

1.Formă evoluată a inteligenţei, sagacitatea îşi accelerează progresiv gândurile transfigurate în manifestări existenţiale la superlativ ce formează vocaţii.

2.Substanţa filozofiei este un amestec eterogen din materii create de spiritul speculativ şi contemplativ, de eflorescenţe de raţionamente dialectice, de un compendiu de reflecţii cu iridescenţe gnomice care, totalizate, reflectă un crochiu filozofic.

3.Preceptele conferă conceptelor reguli de conduită morală, experimentează necunoscutul pentru a-l pune în variabile cunoscute, iar din ele îşi extrage forţa călăuzitoare înţelepciunea.

4.Efluviile de armonii formează un fluid teluric invizibil care leagă oamenii sănătoşi între ei în raporturi de stabilitate a psihicului, în timp ce oamenii bolnavi emit efluvii neconstante, intermitente şi îşi aglutinează morbidul inoculând labilitate psihicului.

5.Socialul văzut ca totalitate a categoriilor şi tipologiilor umane, exilează mizantropul în singurătatea în care-şi dezvoltă intimităţile.

6.Omul puternic posedă imanent forţe distincte având funcţii pozitive diferite şi, cu ajutorul lor, destramă urgiile, distruge calamităţile şi transformă neantul lăuntric în „ceva” efervescent, un flux continuu de sănătate acceptabil şi suportabil.

7.Dârzenia este o calitate a omului puternic şi prin perseverenţă îşi atinge visele logice, risipeşte letargiile prin activităţile diverse care divid timpul în segmente temporale în care se încadrează fiecare acţiune.

8.Nefiindul – neputinţă dusă la extrem – nu reprezintă vacuumul sau haosul, ci în străfundurile acestuia se aude urletul non-fiinţelor care sparge pojghiţa ce separa neantul de realitate.

9.Plânsul are în lacrimă o substanţă corozivă ce atacă structura fiinţială, în crăpăturile căreia mişună depresiile.

10.Râsul interior cu efecte benefice asupra organismului racordând emoţiile la un zbucium controlat şi redându-i eului vigoarea, îşi caută în exterior fericirea compusă dintr-un complex de stări stenice şi de beatitudin

de Razvan Rachiriu

Sursa:poezie.ro

Autobiografia parintelui Nicolae Steinhardt

Reprezentantii filialei Fundatiei "Anastasia" din Zalau ne-au adus un document absolut inedit, autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt scrisa cu 2 ani inainte de a muri.

Nu stim ce motive l-au determinat pe EpiscopulTeofil Herineanu sa se "incarce" cu un text exploziv - chiar periculos - pentru acele vremuri; in orice caz, ipoteza unei iscodiri pe cale ierarhica a fostului dejinut politic nu se sustine, deoarece Nicolae Steinhardt  a dat in timpul vietii mii de declaratii, toate de o dezarmanta sinceritate, pastrate minutios in arhivele Securitatii. Oricum, importante sunt gandurile acestui evreu remarcabil care face cinste pe deplin poporului roman

Demonstratia acestei autobiografii este dubla: pe de o parte arata modul detensionat al privirii normale asupra majoritatii din partea unui ins apartinand unei minoritati etnice si religioase destul de indaratnica ca integrare sociala. In locul unui ecumenism gaunos, la comanda, sau mai grav, in locul atacurilor si culpabilizarilor practicate in maniera lui Moses Rosen, semnatarul autobiografiei incearca fata de romani un sentiment de.. afectiune. Aceasta atitudine normala, ca si cea a rabinului Alexandru Safran probabil ca irita la culme mediile care trebuie sa demonstreze - impotriva evidentelor - antisemitismul si intoleranta religioasa a romanilor

A doua constatare importanta care se degaja din Autobiografia sa vizeaza efectele trecerii la crestinism a evreilor. Exemplul lui Steinhardt, in acest sens, este graitor: grefarea "legii celei noi" pe fondul traditiei ancestrale iudaice creeaza un nou model uman, o adevarata dinamita de cuvant si actiune. Ce poate fi mai elocvent decat biografia lui Steinhardt - intelectual de prim rang sfarsindu-si viata ca monah intr-o manastire ortodoxa din Maramures! Da, se poate spune ca trecerea evreilor la crestinism ar schimba definitiv viata lumii. Abia atunci s-ar putea vorbi, pe pamant, de Noul Ierusalim. Abia atunci s-ar schimba vectorul implacabil care ne zoreste acum spre eshaton. (Razvan Bucuroiu)

Autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt

Din porunca I.P.S Sale Arhiepiscopul Teofil  Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceasta scurta autobiografie spre a fi pastrata in arhiva Manastirii Rohia

Sunt nascut in anul 1912, intr-o margine de Bucuresti, unde tatal meu, inginer, conducea o fabrica de mobile si cherestea (comuna sub-urbana Pantelimon). Din copilarie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Parintii mei erau in bune relatii cu preotul Marculescu de la , unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasa, parte la Scoala Clementa (in rastimp ne mutaseram in centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israelizitii care nu au venit cu certificat de la rabin, ci am invatat religia crestina, avandu-l drept dascal pe preotul Gheorghe Georgescu, de la , om de isprava, care ma simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat in 1929, urmand apoi cursurile Facultatii de Drept si Litere.

Mi-am terminat studiile in 1934, insa doctoratul in drept l-am luat abia in 1936. Dupa aceea, pana la izbucnirea razboiului mi-am continuat studiile la Paris si in Anglia. Reintors in tara, nu am avut de suferit ca evreu, tatal meu - incetatenit prin lege individuala votata de Parlament si ofiter de rezerva, fiind recunoscut "evreu de categoria a doua", care ne punea la adapost de masuri vexatorii. Am executat, totusi, - desi puteam fi scutiti - munca obligatorie si munca la zapada, insa in conditii de opereta. Ar fi cu toate acestea fatarnicie din partea mea daca nu as recunoaste ca masurile luate cu privire la evrei nu m-au intristat, dandu-mi totodata prea bine seama ca Guvernul tarii - date fiind imprejurarile - nu putea proceda altfel si admirand curajul si marinimia sa in refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Romanesc -a intarit.

Greu m-am impacat cu regimul introdus in toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat destula vointa si destula luciditate pentru a nu ma lasa prins in capcana de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritatii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a suparat, faceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sa se descotoroseasca repede de ei. Am suferit alaturi de atatia altii, am fost dat afara din casa si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere  material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme indelungata.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat in cu totul alt mod. Ma simteam din ce in ce mai atras de crestinism. Cu o buna si binevoitoare prietena, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici  ea fiind o credincioasa fierbinte. Datorita unor oameni de mare cultura si intensa traire crestina - si Paul Simionescu - m-am putut apropia de literatura patristica  si de filosofia crestina. Progresam, asadar, pe amandoua planurile: teoretic si practic. Eram, in realitate, apt pentru botez, imi lipseau numai curajul si hotararea de a face pasul final. Sovaiam, mi-era rusine, diavolul ma ispitea cu frica, smerenia, slabiciunea; ma pastram in starea aceea confuza dintre dorinta si panica, prielnica lenei si tergiversarii. Mi-era si teama, ma stiam foarte necurat.

Domnul lucreaza insa in chip tainic si umbla pe cai misterioase. In anul 1959 grupul de prieteni caruia apartineam de cativa ani a incepu sa fie arestat, primul dintre noi fiind . Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerandu-mi-se sa fiu martor al acuzarii si punandu-mi-se in vedere ca, daca refuz, voi fi arestat si implicat in "lotul intelectualilor mistico-legionar".

Indemnat cu putere de tatal meu (caci mi se acordasera trei zile ragaz), ba si bestelit pentru a fi primit sa reflectez trei zile si invrednicindu-ma cu harul Domnului, am refuzat sa fiu martor al acuzarii; am fost arestat, judecat in cadrul "lotului mistico-legionar Constantin Noica - Constantin Pillat" si osandit la 12 ani munca silnica pentru crima de uneltire impotriva oranduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai sovait si toate aprehensiunile si subtilitatile mele mintale au disparut ca prin farmec. Eram sigur ca nu voi mai rezista 12 ani si ca voi muri in puscarie. Nu voiam sa mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit in ajutor. In prima celula in care am intrat in Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost Ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, de indata ce i-am destainuit dorinta mea, nu a stat mult pe ganduri. Acolo, la Jilava, in camera 18 de pe sectia a doua (unde in doua randuri cursese sange) am primit Sfantul Botez - la 15 martie 1960. Parintele Mina a tinut sa dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui "hold-up", un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestina pe cei doi preoti greco-catolici, aflati in celula.

Am fost botezat valabil, in mare graba, cu apa dintr-un ibric cu smaltul sarit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu. La iesirea din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desavarsit Botezul prin Mirungere la (preotul Gheorghe Teodorescu), primind si .

De atunci am dus o viata crestina  conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupa calugarie. O doream inca din inchisoare. Dupa moartea tatalui meu (in varsta de 90 de ani - in 1967), am inceput sa-mi caut o manastire, am intampinat insa greutati si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Parintele Mina vroia sa ma cheme la Husi, la Manastirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La , staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunavointa, locasul mi s-a parut insa mie mult prea bantuit de turisti si vizitatori.

Abia in anul 1973 Constantin Noica m-a instiintat ca a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspatul episcop Justinian  Chira, si ca a vizitat Manastirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani.

"Ti-am gasit locul potrivit", mi-a spus Noica. De indata am plecat la Rohia, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. In noiembrie 1973 ne-a intampinat la noul staret, Parintele Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o data mai mult Noica implinind sarcina de inger calauzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe cateva zile, apoi pe cateva saptamani. Am fost, banuiesc, supus unui examen, unei cercetari negrabite. In anul 1979,Parintele Serafin Man mi-a fagaduit ca ma va calugari. S-a imbolnavit apoi foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit in august 1980 la Rohia numai ca sa ma calugareasca, potrivit fagaduintei ce-mi facuse. Am fost calugarit in ziua de 16 august in Paraclisul noii cladiri de Parintele Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvantarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior.

Cunoscandu-mi firea mai bine decat o cunosc eu, parintele Serafim mi-a dobandit de la bunii si ingaduitorii nostri ierarhi de la Cluj incuviintarea de a pastra o camera in Bucuresti, unde sa ma pot duce din cand in cand spre a-mi continua intr-o oarecare masura activitatea literara, considerata a fi, indirect, in folosul Bisericii.

Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sa organizez de bine de rau Biblioteca Manastirii Rohia, m-am deprins sa nu lipsesc de la si de la - principalele momente ale disciplinei calugaresti - si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare in Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu ca m-a invrednicit de Sfantul Botez si de calugarie, mult mai mult decat putea nadajdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urata: o ticaloasa boala de intestine. Ar fi trebuit sa deznadajduiesc, sa ma intunec. Credinta imi ajuta sa o rabd cu destul stoicism si sa nu-i ingadui sa-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah - pe masura darului, foarte putin adica, avand totusi dreptul de a rosti: "Et in Arcadia ego."

Fie numele Domnului binecuvantat !

Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o forma literara intr-o naratiune intitulata "Jurnalul fericirii", care merge pana in anul 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta.

Parintele Nicolae Steinhard
Sursa:crestinortodox.ro