BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

Acest blog a apartinut lui IOAN ''NEALA'' NICA care a murit in 1 Ianuarie 2020. Blog-ul va fi administrat in continuare de fratele sau George ''Sixray'' NICA

miercuri, 26 decembrie 2012

Petre Ţuţea: „Eu sunt român de meserie”

Petre Ţuţea: „Eu sunt român de meserie”
-PARTEA I-

Petre Ţuţea s-a născut în ziua de 6 septembrie 1902, în familia preotului din satul Boteni, Muscel. A studiat la Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung-Muscel şi la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. A urmat cursurile Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj, cu specializare la Universitatea „Humboldt” din Berlin, unde studiază formele de guvernământ.
Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţi intelectuali care făceau parte din generaţia anilor 1930, unde publică numeroase articole, studii de economie şi politică. După invazia comunistă din România, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat de noul regim mai întâi la 5 ani de închisoare, apoi la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 8 ani, în diferite penitenciare. Este eliberat în 1964, cu sănătatea zdruncinată datorită repetatelor torturi la care fusese supus.
Nici după eliberare şicanele Securităţii nu au încetat, numeroasele descinderi în locuinţa sa modestă au dus la confiscarea a multe materiale la care Petre Ţuţea lucra.
De la Petre Ţuţea nu ne-a rămas o operă structurată, el devenind foarte cunoscut mai ales datorită extraordinarului său talent oratoric. Cele mai multe dintre textele sale au fost adunate în „Tratatul de antropologie creştină”, publicat la Iaşi, la editura Timpul.
Deşi Petre Ţuţea se defineşte adesea pe sine ca fiind un mistic creştin, vorbele sale au o vigoare, o actualitate şi o aplicabilitate rar întâlnită. De exemplu, următoarea părere: „Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi.”
În cele ce urmează, câteva frânturi din cugetările marelui gânditor creştin Petre Ţuţea. (N.P.)
Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.
Shakespeare, scriitor din Găeşti
Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
Luther, cât a fost el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustinian… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.
Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti.
În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.
Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. În biserică afli că exişti.
Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
Hristos, eternitatea care punctează istoria
Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
Cum să fie creatura creator? „Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o cînd nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?
Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.
A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.
Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
-Va urma-
Sursa:doxologia.ro

Petre Tutea intre legenda si adevar


Petre Ţuţea, Între Legendă şi Adevăr

Petre Ţuţea nu vorbea deloc de familia sa. În afară de: sînt fiu de preot ortodox sau mama mea ţărancă analfabetă, discursul său, întins pe zeci de ani, nu "divulga" alte date biografice. La circa treizeci de ani după ce ne cunoscusem, prin grija securităţii, a catadixit să ne dea datele referitoare la studiile sale.
Mânca, după ieşirea din temniţă, după 1964, dumineca la prânz, la sora sa, în Bucureşti, care uneori îi dădea şi bani de tramvai pentru întoarcere. La ducere mergea pe jos. Nu ne-a dat alte amănunte despre sora care-i oferea prânzul de duminică.
Explicaţia acestei discreţii ne-a venit târziu: preotul Petre Bădescu, murindu-i soţia şi, conform obiceiului, nemaiputîndu-se căsători a doua oară, a invitat-o pe adolescenta Ana Ţuţea, ţărancă evlavioasă din sat, care frecventa biserica, să-i ajute la gospodăria şi curăţenia casei.
În aceste condiţii, s-a născut o relaţie completă din care, la 17 ani, Ana Ţuţea naşte un băiat căruia i se dă prenumele tatălui, dar în absenţa unei căsătorii legitime, este înregistrat în mitrica (de la mitră = uter) primăriei la numele mamei, conform obiceiului general în Spaţiul românesc. Din această convieţuire se vor mai naşte încă şapte copii.
Cum, în genere, lumea nu caută deliciile operei, ci se ocupă mai curând de biografia autorului, în lipsa unor date biografice publicate s-a ajuns la confecţionarea unei biografii de către unii gazetari şi publicişti interesaţi de fenomenul P.Ţuţea.
Numai cu titlu de exemplu, în Omul - Tratat de antropologie creştină, vol.l, Problemele sau Cartea întrebărilor, Ed. Timpul, Iaşi, 1992, pe p.2 găsim scris apăsat, legendele trecute mai jos în coloana din stânga:

Legenda Adevărul
Născut la 6 oct. 1901 Născut în 1902
La 9 ani a rămas orfan de tată. Preotul Petre Bădescu, tatăl lui Petre Ţuţea, moare în 1924, când P.Ţ. avea 22 de ani.
Ajunge copil de trupă într-o unitate militară din Cîmpulung Nu a fost niciodată copil de trupă, la moartea tatălui era incorporabil, nu putea fi copil de trupă.
A fost trimis (de unitatea militară) să urmeze Liceul "Neagoe Basarab" din Cîmpulung, Nu exista în 1913 liceu la Câmpulung, ci numai gimnaziul "Dinicu Golescu", la care P.Ţuţea a urmat cursul inferior.
A urmat cursul superior la liceul "Gheoghe Bariţ" din Cluj. În anul 1917, când P.Ţ. termină cursul inferior - în plin război - nu exista liceu românesc în Cluj sub stăpânirea austro-maghiară.

În realitate, copilăria şi studiile lui P.Ţuţea s-au desfăşurat astfel: 1902-1909 � 7 ani acasă; 1909-1913 � şcoala primară; 1913-1917 � gimnaziul.
În 1917, în timpul războiului, şcolile funcţionau cu intermitenţă, profesorii erau sub arme, atfel că trei ani (1917-1920) Petre Ţuţea şi-i petrece la Boteni, în casa părintească.
În 1920, la sugestia consăteanului şi colegului său Ion Chelea, celebrul etnograf de mai târziu, se duce la Cluj, se înscrie în clasa Va la Liceul "Gh. Bariţ" şi, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului, superior (a VIIa şi a VIIIa, atunci) într-un singur an, absolvă liceul, îşi susţine examenul de bacalaureat, iar în toamna lui 1923 se înscrie la Facultata de Drept a Universităţii din Cluj, la care-şi ia licenţa în 1926.
În acelaşi an se înscrie la doctorat, iar în 1929 îşi susţine teza, despre contenciosul administrativ.
Să continuăm acum prezentarea paralelă a legendelor şi a adevărului:


Va fi trimis de marele om politic A. Vaida-Voievod, să studieze formele de guvernămînt la Universitatea Humboldt din Berlin. Nu a făcut nici o zi de sudii peste hotare. Nu a fost trimis nici de Vaida Voievod, nici de altcineva la studii peste hotare. P.Ţuţea este un produs integral al învăţămîntului românesc.
În studenţie, la Cluj, a scos împreună cu Petre Pandrea o revistă de orientare oarecum de stînga.
Nu a scos în studenţie şi nici la Cluj nici o revistă. "Stânga" a fost o revistă marxistă, nu oarecum de stînga, şi a apărut, la Bucureşti, între 13 noiembrie 1932 şi 19 martie 1933, când P.Ţ. era Referent în M.I.C. Revista a fost suspendată de Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne în guvernul prezidat de Al.Vaida Voievod.
Întâlnindu-se la Berlin cu Nae Ionescu de care-l lega o mare prietenie. P.Ţuţea nu s-a găsit concomitent cu Nae Ionescu la Berlin. Între 1913 şi 1919, N.I. şi-a pregătit şi susţinut (la 3 aprilie 1919) doctoratul în Germania, în 1916, când România a intrat în război de partea Antantei, N.I. a fost internat în lagărul de la Rögling. În acest timp, P.Ţuţea păzea vacile în Boteni şi urma (1913-1917) cursul inferior la Câmpulung. Între 1917-1920 (15 la 18 ani) s-a aflat la Boteni, în familie. Pe N.I. l-a cunoscut la Bucureşti, după 1932, când P.Ţ. se stabilise aici.
Revenit în ţară... P.Ţuţea nu a fost niciodată la studii în străinătate. Nu putea reveni de unde n-a fost. A fost în Germania între martie 1933 şi decembrie 1934, la Agenţia economică din Berlin, ca angajat al Ministerului Industriei şi Comerţului (M.I.C.).
În timpul guvernării Mareşalului Antonescu a fost numit director general în Ministerul Economiei În 1933, P.Ţ. a fost angajat prin concurs ca Referent în M.I.C., ulterior devenit M.E.N. în timp a avansat pînă la Director de studii, funcţia maximă pe are a deţinut-o. N-a fost niciodată director general şi n-a fost numit în timpul guvernării Mareşalului Antonescu.
Regimul comunist îl aruncă în temniţă, cu o condamnare de 5 ani (1948-1953) în 1948 n-a fost condamanat, ci a fost internat în lagăr pentru 24 de luni, prin Ordinul M.A.I., dar a fost ţinut 60 de luni, până la 29.05.1953.
În 1956 este din nou arestat sub acuzaţia falsă că vrea să organizeze un cuib legionar. Este condamnat la 18 ani muncă silnică. Pentru falsitatea acestei afirmaţii, vom cita din Sentinţa 241/20 decembrie 1957 a Tribunalului militar al regiunii a 2-a militară: în baza art.209, pct.2, lit.a cp. modificat prin Decr. 469/957, cu unanimitate de voturi condamnă pe: Ţuţea Petre la 10 ani închis. corecţională şi 5 ani interd. corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pct.2, lit.a cp. prin schimbarea calificării din art. 209 pct. l cp. modificat prin Decr. 469/957,conf. Art. 292 cjm şi art. 306 c.pr. pen.
În baza art. 25, pct.6 se confiscă averea totală personală a condamnatului Ţuţea Petre.
Conf. art. 104 c.j.m îl obligă la 500 lei cheltuieli de judecată. În baza art. 463 c.j.m. i se comută prevenţia de la 22 dec. 1956.



Acesta este dispozitivul sentinţei privitor la Petre Ţuţea ca urmare a arestării sale la 22 decembrie 1956. în 1959, în alt proces, fără legătură cu cel din 1957, a mai primit o condamnare de 18 ani.
După cum se vede, pe o singură pagină legenda despre P.Ţuţea falsifică de 12 ori adevărul.
Nu este în intenţia noastră şi nici nu credem că ar fi posibil să se inventarieze totalitatea alterărilor introduse de viziunea legendară în biografia lui P.Ţuţea, din nevoia de concretism existenţial.
Pe lângă cele arătate mai înainte, referitor la absenţa de date privind viaţa sa, în "Memoria" nr. 3 (1991) au apărut declaraţiile sale despre acest aspect: nu­-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest. N-am nimic comun cu mine în trecut. Ştiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră... Şi aşa mereu. Trăiesc ca să scap de amintirile greţoase care punctează existenţa mea... Ca să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe anumite laturi... şi neomenesc - mă situez în principiul actualităţii.
Acest text a fost reprodus în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992, p.383. De aici a fost preluat de A.I.Brumaru (Pariul cu legenda..., 1995, p. 52 etc.)
Textul explică apariţia legendelor în jurul lui P.Ţuţea, cum apar în jurul marilor personalităţi despre care mulţimea e văduvită de date pe care le poate mesteca.
Aşa s-a întâmplat şi cu amicul din tinereţe al lui P.Ţuţea, Emil Cioran. Pe acest teren, al vidului biografic, în preajma lui 1990, un ziar american îşi informa cititorii că E. Cioran s-a sinucis în apartamentul lui din rue de l 'Odeon... Un ziar elveţian scria prin anii '80 că E. Cioran s-a născut în 1901 şi este fiul unui baron maghiar (De fapt s-a născut în 1911 în Răşinari, comună exclusiv românească, atestată documentar la 1204, şi este fiu de preot ortodox, N.ns. G.G.).
Susan Sontag cea care, în 1967, scrisese primul studiu important despre gândirea lui Cioran, deplânge xenofobia francezilor care refuză să-l considere pe Cioran un scriitor francez, deşi acesta "a ajuns în Franţa la vârsta de 19 sau 20 de ani şi n-a scris niciodată un cuvînt în limba română" (ap. "Secolul XX", nr.328-329-330, p.44).
Cele menţionate mai înainte despre suita de deformări despre P.Ţuţea, de către Ed. Timpul, s-au colportat chiar în felul transmiterii legendelor şi în alte înscrisuri, sincronice sau uşor posterioare, toţi scriind şi despre studii în străinătate ale lui Petre Ţuţea, deşi chiar în interviul din "Memoria" nr.3, din care unii reproduc declaraţia privitoare la totalul său dezinteres pentru trecutul personal, tot el declară: N-am făcut nici un studiu în străinătate, numai în România. Dreptul, la Cluj, între 23 şi 28. Sînt doctor în drept, am diploma în limba latină, acolo pe dulap, într-un tub. (subl.ns.G.G.).
Această declaraţie se găseşte în Între Dumnezeu şi neamul meu, pe p.383, iar peste 8 pagini se reiau legendele prezentate mai sus. Asemănător găsim unele din aceste poveşti la A. I. Brumaru, Pariul cu legenda, p. 187 şi 188, la Gabriel Liiceanu, în prefaţa la 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 11, în încercare de portret, p. 8-9 şi 10-11 ş.a.m.d.
Dl. Marcel Petrişor afirmă (încercare de portret p. 11): Eu de pildă, am vreo 2 000 de pagini pe care am stat să le notez.
Nu-i de înţeles de ce nu le dă publicităţii pentru că şi azi, la 12 ani de la trecerea sa în lumea drepţilor, nu avem informaţii îndestulătoare despre P.Ţuţea pentru a i se putea contura o imagine cît mai aproape de realitate.
Din cele arătate mai înainte se vădeşte utilitatea prezentei lucrări în care datele conţinute sînt primite direct din gura lui Petre Ţuţea, de-a lungul anilor.

***

Lucrarea a fost concepută ca o Prefaţă la un volum exemplar din lucrările lui P.Ţuţea, întocmită cu acordul autorului şi cu respectul cuvenit cărţii, dar şi cititorului, şi avea 540 p. dactilografiate.
Ar fi vrut s-o publice dl. Ion Oprişan, directorul editurii Saeculum I.O., dar, dat fiind că între timp Petre Ţuţea îl instituise succesor pe nepotul de frate Viorel Ţuţea, dl. Oprişan ne-a spus că nu se poate discuta cu Viorel Ţuţea, că în acest caz renunţă la publicarea volumului Între dialog şi eseu, titlu pe care ni-l dăduse autorul însuşi.
Multe din cîte le-am pus eu pe hârtie... când nu sufeream încă de boala lui Parkinson, şi nu-mi măsluiau rudele semnătura, sînt împrăştiate ici şi colo. Nu contează. Vor fi unii care să ia bani pe ele sau să se împropietărească cu ele ... să fie sănătoşi. E un Dumnezeu deasupra noastră, care ne vede şi ne judecă pe toţi, şi... ne dă fiecăruia partea cuvenită (Interviu acordat revistei "Memoria" nr. 3, v. şi Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 384)
După părerea noastră, nici unul din volumele care-l au ca autor pe Petre Ţuţe,a apărute, în grabă, după 1990, nu este reprezentativ. Sînt volume de circumstanţă, pentru a acoperi foamea de P.Ţuţea, după apariţia sa la Televiziune.
De aşteptat, aceste volume au indus dezamăgire în lectori şi, la cititorii cu ifose, chiar potrivnicie (v. mai departe reacţia şi calificările unor: Laurenţiu Ulici, Gabriel Liiceanu ş.a.).
Nu ne vom ocupa de mormanele de perle editoriale din aceste ediţii fără Dumnezeu (sînt vreo 12-13 la număr) pentru că nu se mai poate repara nimic.
Trebuie spus că singurul editor corect, care şi-a controlat atent afirmaţiile în ce priveşte aspectele biografice, verificând în arhive, dovedind profesionalism, este dl. Mircea Coloşenco (v. Lumea ca teatru, Ed. Vestala şi Alutus D., 1993).
Unul din primele volume improvizate cu texte de P.Ţuţea este Bătrâneţea şi alte texte filosofice, Editura Viitorul Românesc, 1992, în care nu se găseşte nici măcar un elementar Cuprins. Se adaugă eseului Bătrâneţea un va urma de care P.Ţuţea nu ştie nimic, dar care nu va urma pînă la ziua de apoi, pentru că nu există. Poate doar dacă dl. Ion Papuc, care a oferit acest text, va obţine prin dicteu spiritist, de pe lumea cealaltă, urmarea, ca în cazul lui Dickens.
În exemplarul nostru, care ne-a fost dat cu dedicaţie (v. p. 155), acest va urma nu există, cum nu există nici pe alte exemplare, pentru că textul oferit de dl. Ion Papuc editurii Viitorul Românesc este numai o introducere la eseul cu titlul Bătrâneţea, care figurează în contractul nostru, încheiat cu P.Ţuţea, dar nu se putea publica fără o explicaţie consistentă a rostului acestui eseu în viziunea autorului.
La 31 august 1976, când introducerea era deja scrisă şi dactilografiată, ne-a spus: Bătrâneţea e testamentul meu filosofic, în timp ce la Simone de Beauvoir este text, la mine este pretext.
La 15 mai 1991, la cererea doamnei Gabriela Hurezean, am publicat în "Tineretul Liber" cîteva cuvinte despre P.Ţuţea, iar din 16 mai 1991, în acelaşi ziar, în serial, şapte fragmente din Eros. În numărul 25 al "Suplimentului literar-artistic" al ziarului "Tineretul Liber" din 1 iulie 1991, am dat un fragment din Alchimia.
La sfîrşitul textului din 15 mai am scris adevărul care ne-a fost comunicat de P.Ţuţea, că R.C. sînt iniţialele unui interlocutor fictiv.
Deşi această realitate sare-n ochi, în volumul intitulat Philosophia perennis scos de Editurile ICAR şi Horia Nicolescu, care au masacrat lucrările lui P.Ţuţea, prin eliminări sau omisiuni de texte şi de nume, prin invenţii de nume, prin erori care afectează înţelesul, omisiuni de ghilimele etc, un domn care semnează Matei Albastru într-o Postfaţă afirmă că manuscrisele i-au fost confiscate în urma memoriului înaintat lui N. Ceauşescu (p. 282), ceea ce este inexact, între cele două evenimente neexistând nici o legătură cauzală.
La acel memoriu a primit răspuns de la Academie că memoriul respectiv nu poate fi luat în considerare pentru că nu este marxist (v. infra p. 111).
Autorul se grozăveşte apoi că, vezi Doamne, numai trei inşi, netemători de Securitate (Papuc, Piuţ (!) şi Albastru), ar fi păstrat exemplare din manuscrisele lui P.Ţuţea. Îl vom dezamăgi. Când a ieşit de la Securitate, P.Ţuţea ne-a dat telefon, din stradă, pe la 22,30, şi ne-a spus textual: Acum am ieşit de la Securitate, mi-au făcut percheziţie şi mi-au confiscat manuscrisele de-acasă. Vor să-mi facă proces. Vei fi chemat. Distruge tot ce ai de la mine.
Aveam în casă două xerocopii din tot ce ne dăduse să citim.
În aceeaşi noapte, un exemplar l-am dus la colega noastră Margareta Eleonora Dovganiuc, care era în afară de orice bănuială, şi care ni l-a restituit în 1990.
Al doilea exemplar l-am păstrat în casă, după ce ne-am convins că nu conţine aspecte politice incriminabile, dar înlăturând paginele de titlu, ca să le depersonalizăm.
Într-adevăr, după două zile a sunat cineva la uşă. Era un ofiţer de securitate, care ne-a salutat şi ne-a înmânat un bilet-invitaţie pentru poimâine dimineaţă la ora 10,30, în Beldiman nr. 2.
În ziua respectivă eram aşteptat la poartă de maiorul Pasăre (ulterior P.Ţuţea ne va spune că şi el a fost anchetat de acelaşi domn).
Ancheta s-a referit numai la P.Ţuţea, iar după 15-20 minute ea era încheiată, subsemnatul nefiind un martor bun pentru intenţiile Securităţii; nu ştiam şi nu auzisem nimic din cele ce-i interesa. Cu toate acestea, deşi nu mai era nimic de discutat în legătură cu P.Ţuţea, dl. maior a început să ne relateze o serie de lapte fără nici o legătură cu obiectul anchetei şi ne-a ţinut acolo încă cca. o oră.
Cu experienţa pe care o aveam, ne-am dat seama că în acest timp ni se făcea percheziţie în casă (locuiam singur). În apartament, la ora aceea, se găseau peste 5 000 cărţi, dar şi zeci de manuscrise, ale subsemnatului, multe cărţi, neavând loc în rafturile bibliotecilor, stând în grămezi, pe jos. Astfel că oricît sîrg ar fi depus persoanele trimise, nu aveau, în 1-1,5 ore, timp nici măcar să parcurgă totalitatea titlurilor, necum să se uite prin ele. Manuscrisele lui P.Ţuţea, fără foile de titlu, erau într-un raft deschis, la îndemână, sub o serie de Atlase geografice şi istorice.
La un moment dat, cum ne cam uitam unul la altul, fără să mai găsim subiecte comune de discuţie, a fost chemat în fundul sălii (ancheta s-a desfăşurat la parter, într-o sală de spectacol, lângă scenă) de un domn. Au şuşotit nu ştim ce, după care s-a întors: ei, am terminat! Ne-a condus pînă la poartă şi am plecat. Nu ne-a cerut nici o declaraţie scrisă. Acasă n-am găsit nimic deranjat de la locul lui. Se umblase cu mănuşi.
Trebuie să spunem că atît anunţarea, cît şi ancheta au decurs în mod civilizat.
Pentru noi, care avusesem a face cu Securitatea lui Iosif Chişinevschi şi Alexandru Drăghici, cu arestare în timpul nopţii, cu bătăi violente cu bocancul în uşă, cu percheziţie ore întregi, cu răsturnarea tuturor lucrurilor din casă, cu transportarea cu ochelari de tablă la ochi, cu ameninţări şi bătăi, ancheta a fost doar un joc al nervilor. Mai fusesem anchetat, pentru activitatea noastră ştiinţifică, pentru masiva corespondenţă cu străinătatea, pentru frecventarea unor biblioteci străine etc, de fiecare dată, după ieşirea din închisoare, ancheta a decurs în condiţii civilizate, fie la institut, fie la noi acasă, fie în spaţiile Securităţii.
După cca. o săptămână, am fost chemat din nou, în aceeaşi clădire, la etaj, la col. Lăzărescu. Acesta a încercat să ne ameninţe că, dacă nu vrem să declarăm ceea ce dânşii ştiu, vom avea neplăceri şi am putea fi dat afară din serviciu etc.
În dreapta col. Lăzărescu se găsea un bărbat, în civil, care a asistat la interogatoriu fără să scoată un cuvînt, măcar.
I-am spus colonelului Lăzărescu că nu vom declara decît adevărul, indiferent ce consecinţe vom suporta.
- Păi noi nu vă cerem să spuneţi decît adevărul.
- Adevărul este cel pe care vi l-am spus, altul nu cunosc.
Mi-a întins o foaie de hârtie albă (fără antet RSR, aviz d-lui Papuc) şi a spus: scrieţi ce vreţi.
Am scris o jumătate de pagină în care am arătat că nu l-am auzit niciodată vorbind duşmănos, că preocuparea sa de căpătâi era spiritul şi manifestările sale.
Col. Lăzărescu ne-a interzis să-l mai vizităm, cum a făcut şi cu alţii din cei anchetaţi atunci în legătură cu P.Ţuţea. Col. Lăzărescu a insistat să declarăm dacă-l ajutasem cu ceva. Am răspuns: nu.
Îi duceam de fiecare dată ciocolată, prăjituri, dulceţuri (îi plăceau dulciurile).
Ne-a spus că nu ne bagă la Ajutor legionar..., dar să declarăm.
I-am spus că ce i-am dus noi făcea parte din omenia românească, din comportamentul minimal intrat în tradiţie în cazul vizitelor. Ne-a spus că P.Ţuţea are mai mult ca noi, că pe lângă pensia lui (1.063 lei lunar N. ns.) îi dăduse Zaharia Stancu, ca Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, un ajutor lunar de 1.200 lei.
E de notoritate azi că restaurantul U.S., unde P.Ţuţea avea obiceiul să mănânce, dospea de informatori, care I-au turnat la Securitate, conform obiceiului şi obligaţiilor asumate.
Cum am arătat în altă parte, nu-şi cântărea interlocutorii. Vorbea cu aceeaşi dezinvoltură atît faţă de cunoscuţi, cît şi faţă de necunoscuţi.
Din raţiuni de spaţiu nu mai relatăm şi restul discuţiei cu col. Lăzărescu şi nici detalii, cu privire la întâmplări ale lui P.Ţuţea la restaurantul U.S., care ne-au fost comunicate de el.
La 7 mai 1990, i-am dus un exemplar cu lucrările păstrate de noi şi de Margareta Dovganiuc din 1982, altele din 1974, conţinînd: dialogurile Bios şi Eros, piesa de teatru întîmplări obişnuite, Prologul la Teatru seminar şi eseurile Alchimia şi Bătrâneţea (neterminat).
Ne-a spus că ni le lasă nouă să ne ocupăm de publicarea lor sub titlul Între dialog şi eseu, titlu sub care am putea publica toată opera sa. Ulterior, a făcut contract, prin dl. I. Fodoreanu, cu Ed. Timpul din Iaşi pentru Omul-tratat de antropologie creştină.
Se găsea de faţă un tînăr, Câlniceanu, şi i-am spus că aveam şi un martor, la care a replicat: Ce martor? N-avem nevoie de nici un martor. Eu vă dau tu acordul şi nimeni nu are vreun drept asupra lucrărilor mele. E actul meu de voinţă.
Astfel că, domnilor Albastru şi Papuc, este bine să vă controlaţi afirmaţiile şi să nu mai încercaţi să impresionaţi lumea cu "curajul" Dvs. Nu am auzit ca Dvs. să fi fost anchetaţi şi percheziţionaţi pentru manuscrisele lui P.Ţuţea.
Tot cu aplomb îşi afirmă dl. zis Albastru o presupunere neverosimilă: că iniţialele R.C. ar fi, nu ale unui interlocutor fictiv, cum ne-a spus P.Ţuţea, ci ale unei aparente coincidenţe de iniţiale, susţinere care se găseşte, fără semnătură, şi într-o notă din volumul Proiectul de tratat. Eros, Ed. Pronto, Braşov şi Ed. U. Scriitorilor, Chişinău, 1992.
Acest volum vine cu afirmaţia că R.C. ar fi iniţialele lui Constantin Radu-Maria, în casa căruia se-ntîlneau prin anii 1966-1967.
Toate afirmaţiile în acest context sînt viciate de o gravă superficialitate. N-au citit că în "Tineretul Liber" primele texte publicate sînt însoţite de menţiunea: Text selectat şi îngrijit de..., deşi în nota din 15 mai 1991 scrie cu claritate că un preambul la publicarea unor texte selectate din dialogul Eros. De unde
rezultă că n-am fi cunoscut că Eros face parte dintr-un proiect mai larg, că s-a publicat iniţial în "Familia", ceea ce nu corespunde realităţii.
În închisoare l-am îndemnat să scrie.
Ne-a spus că după ce a încetat colaborările la "Stânga", la "Cuvântul" lui Nae Ionescu etc. nu a mai simţit nevoia să scrie. Mai mult, că atunci când vede hârtia albă în faţa ochilor, i se goleşte capul de idei, (v.p.79) că este un tip verbo-motor. Altădată, ne-a mărturisit: eu scriu greu.
Totuşi, prin anii 1966-1967 ne-a spus că s-a apucat să scrie, că vrea să prindă toate aspectele existenţei umane în zece dialoguri de tip platonic, începând cu Bios, Eros, Logos, Etos, Fisis, Psihis, Antropos şi sfîrşind cu Tanatos, de Itpt nişte eseuri dialogate.
L-am felicitat pentru hotărîrea luată. Curând ne-a spus că "Familia" din Oradea a început să publice în foileton Bios, şi apoi piesa întîmplări obişnuite.
Aveam toată seria publicată în "Familia", chiar în două exemplare, din care unul l-am împrumutat Dr. Daniel Alexandru Popescu, întîlnit la P.Ţuţea, care a omis să ni-l restituie.
Noi am confruntat, paragraf cu paragraf, textele pe care le avem cu cele publicate în "Familia" şi îi asigurăm pe harnicii editori ai celor două cărţi (Philosophia perennis şi Proiectul de tratat) că este vorba de diferenţe substanţiale, chiar de fond.
În "Familia" se eliminaseră, fără voia lui P.Ţuţea, referirile la sfinţi, teologie etc.
Dacă s-ar fi învrednicit să confrunte textele, anonimul autor al Notei de pe pagina 190 al volumului Proiectul de tratat nu şi-ar mai fi etalat neştiinţa şi n-ar mai fi scris: preluate, mai mult ca sigur din "Familia", cîteva fragmente din Eros văd lumina tiparului sub egida "Tineretului Liber", când, de fapt, Eros n-a fost publicat în "Familia".
Nu era nevoie decît de puţină gândire şi o microosteneală pentru a observa că interlocutorul lui P.Ţuţea este unul fictiv, în nici un caz un Constantin Radu-Maria, caz în care trebuiau folosite iniţialele C.R.M., nu R.C. Dar nu acesta este argumentul hotărîtor.
Dacă este adevărat că prin anii '66-'67 Ţuţea a vrut să-şi arate gratitudinea sau, dacă vreţi, generozitatea, în eseul publicat în "Familia", faţă de amfitrionul Dvs., de ce chiar în perioada respectivă C.R.M. apare cu iniţialele G.Z.? Să-i fi zis iniţial Gheorghe Zamfir sau mai ştim noi cum, iar apoi în manuscrisul modificat, după mulţi ani, să-i fi schimbat iniţialele din G.Z. în R.C.?
Domnilor care vorbiţi şi, mai grav, scrieţi în totală necunoştinţă de cauză, uitaţi-vă la textul din "Familia", publicat din februarie pînă în iulie 1968 şi veţi constata că nu apar nicăieri iniţialele R.C.
Nici măcar în piesa Întîmplări obişnuite (septembrie 1968 - ianuarie 1969), nici unul dintre numele lui C.R.M. nu apare.
Nu mai invocăm şi celelalte argumente, sperând că autorii rândurilor respective, aflători în treabă printre manuscrisele lui P.Ţuţea, poate simpli asistenţi la spectacolele lui P.Ţuţea, care scriu fără nici un control al realităţii, se vor dumiri. Postfaţa d-lui I. Papuc ataşată unora din exemplarele volumului Bătrîneţea e o catastrofă faţă cu realitatea.
Tatăl lui P.Ţuţea moare în 1924, când el avea 22 de ani, vârstă la care nu mai poţi fi socotit orfan şi nici încadrat copil de trupă. Si tacuisses...
Mai spune dl. Matei Albastru (alias Matei Gavril, cum declară el însuşi, pe p.283,284) că autenticitatea manuscriselor este probată
... cum manu proprio
care nu-i deloc autentic şi sună fals pentru un inginer, cam cum ar suna în română
cu mâna propriu
Înainte de a da lecţii altora, mai puneţi mâna pe carte, domnilor a toate ştiutori.

***

În existenţa noastră am parcurs mii de cărţi, dar n-am întîlnit nici una în care să fie citaţi, în medie, aproape cinci autori pe o pagină.
În cele 284 pagini tipo, cîte avea volumul pregătit de noi pentru publicare, se găsesc 1 303 citări.
Chiar dacă, normal, unele nume apar de mai multe ori, şi rămân numai cea 330 nume citate, din cele mai mari în Istoria Culturii, tot este vorba de o vastă perspectivă privitor la gândirea sau formularea unor glorii ale omenirii, pe care P.Ţuţea le foloseşte fie ca argumente, fie ca podoabe în arhitectonica discursului său.
Dacă Aristotel, Platon, Kant, Schopenhauer etc. etc. sînt nume cunoscute şi figurează în orice dicţionar enciclopedic sau de filosofie, nu la fel de uşor se poate afla cine au fost, când au trăit, ce au făcut: Achelis, Bentham, Bridgman, Capelle, Cuny, Diels, Ferri, Schlick etc.etc.
Zeci de citări sînt ale unor autori mai puţin cunoscuţi.
Ţuţea face excursuri în cunoaşterea umană şi, cu o probitate rară, susţinută de o memorie uimitoare, unde ştie că tezele sale au fost tratate de unii antecesori, nu formulează sau reformulează cu propriile sale cuvinte părerile acestora, cum fac cei mai mufţi din publiciştii veacului, ci le citează spusele corespunzătoare, de cele mai multe ori din memorie.
În acest sens, P.Ţuţea este rarisim printre contemporani.
Autorii citaţi fiind toţi de primă mână, apreciem ca deosebit de util pentru cititori să afle câteva cuvinte despre ei, să-i situeze în timp şi-n spaţiu, să ştie cu ce s-au ocupat.
Nici unul din volumele apărute pînă azi nu conţine astfel de date, pentru că o astfel de cartografiere de nume cere muncă şi... nu se merită.
Noi am făcut un indice de autori citaţi de P.Ţuţea, în volumul care n-a putut vedea lumina tiparului datorită faptului că nepotul şi totodată sucesorul său i-a speriat pe editori.
După ce i-am găsit pe cei mai mulţi din aceştia, ne-au rămas 12 sau 13 pe care nu i-am putut găsi în nici una din marile enciclopedii. Ne-am dus la spitalul Christiana şi l-am întrebat de fiecare în parte, unde i-a găsit ?
- Nu ştiu, nu-mi mai amintesc, a fost răspunsul său.
Era în august-septembrie 1991, pentru prima oară când nu-şi mai amintea ceva din propriul său text. Ne-am dat seama că i s-a împuţinat aţa de pe ghem.
În lipsa unor astfel de indici care să dea perspectiva aventurii culturale conţinută în eseurile lui P.Ţuţea, şi unii oameni dedaţi cu cartea i-au calificat nedrept, ostil chiar textele publicate.
Noi atribuim într-o bună măsură aceste reacţii improvizaţiei şi grabei care au prezidat la alcătuirea acestor volume, dar şi unor sentimente omeneşti mai puţin onorabile ale autorilor acestor sentinţe.
L-am auzit pe P.Ţuţea, de cîteva ori: una din ideile-forţă care m-au călăuzit a fost oroarea de mitul originalităţii, original fiind numai Dumnezeu.
Originală, la el, era de fapt modalitatea de expresie, formularea, ca la orice autor.
Goethe însuşi, întrebat de Eckermann ce este original în opera sa, a răspuns :
Ambalajul, [pentru că]adevărurile sînt aceleaşi şi eterne...
Un adevăr similar, formulat alt fel, apare şi la Giraudoux (1882-1944), în La guerre de Troie n 'aura pas lieu (Război cu Troia nu se face, cum a fost tradusă în româneşte): toate operele sînt plagiate cu excepţia primeia, care este necunoscută.
Am citat trei autori care afirmă acelaşi adevăr, fiecare în felul său. Singura originalitate posibilă este maniera de a formula. Şi sub acest raport, lui Ţuţea nu i se poate face nici un reproş.
Poate unii dintre literaţii noştri îşi mai amintesc de tânărul care vine cu o butie cu vin la Caragiale, rugându-1 să-i dea şi lui o idee pentru o operă personală. După golirea cîtorva pahare, tînărul insistând, Caragiale îi spune :
- Da, uite, notează, un băiat iubea o fată.
- Ăăă..
- Ce te miri, Bernard Shaw, Shakespeare, Goethe şi mulţi alţii au realizat pe acest subiect opere geniale (citat din memorie).
În prezentul volum, de regulă, cuvintele lui P.Ţuţea sau ale altor persoane au fost citate cu litere cursive. Numele proprii au fost culese cu caractere aldine, ceea ce permite observarea uşoară a numelor care apar pe fiecare pagină.
Pentru scrierea lui â, î (â fiind propriu numai limbii române) am ţinut seama de menţiunea lui Louis de la Vallee Poussin: l'indo-europeen possedait une certaine voyelle mal determinee, susceptible de se confondre avec a et avec i. (Histoire du monde. Indo-Europeens et Indo-Iraniens. L'Inde jusque vers 300 av. J.C, p.9).
Nici un idiom european nu conţine nici de departe o astfel de vocală, cu excepţia limbii române, în cazul căreia există â şi î, ce corespund situaţiei expuse mai sus.
Pornind de la constatări de acest fel, noi am întocmit un studiu care rezolvă pentru totdeauna modul de scriere şi folosire a lui â şi î, pe baze logice, pe elementele pe care însăşi limba română ni le arată cu claritate. Studiul a fost publicat în volumul nostru Studii de cultură şi civilizaţie românească, apărut la Fundaţia Gândirea, în 2001, şi nu atinge câtuşi de puţin recunoaşterea arhaicităţii şi primordialităţii limbii române.
Gabriel Gheorghe
Sursa:tutea.ro

luni, 17 decembrie 2012


Febra cumparaturilor-Craciun 2012
-EPIGRAMA-
Goea Maria Daniela

În weekendul care tocmai s-a încheiat, românii au luat cu asalt pieţele şi supermarketurile, făcând cumpărături pentru Crăciun.

Deşi se plâng că sunt săraci
Şi banilor le-acuză lipsa,
Românii-au cumpărat în draci,
De zici că vine-Apocalipsa!

Intre margelele clipelor

Intre margelele clipelor
Ilie Grigore

nu ne putem fărâmiţa
precum sticla unei oglinde în cioburi,
există o lumină, de dincolo de ea
care-a legat
acest chip aparent
destrămat, în globuri/ şi
deşi uneori timpul pare
să se măsoare doar în el însuşi,
între tic
şi tac, mai există ceva
neimaginat încă

aşa precum aţa pe care-au fost înşirate,
de când aceasta a fost băgată în ac,
mărgele clipelor

miercuri, 5 decembrie 2012

Satul de la marginea lumii



Satul de la marginea lumii
de Tudose Dragos

Când m-am oprit prima oară, adus de Moş Gheorghe, în faţa casei lui Matei Nebunul, am avut dintr-o dată impresia că simt în nări un miros de moarte care mi-a răscolit fiinţa. Priveam ţintă zidurile arse care mă făceau să mă gândesc, în mod inexplicabil, că am pierdut pe cineva drag. Eram probabil foarte palid şi broboane mici de sudoare îmi acopereau fruntea. Moş Gheorghe a observat asta, sau poate că putea să-mi citească gândurile, mi-a pus palma lui grea pe umăr şi mi-a zis să mergem la el acasă să bem o ţuică.
Pe drum m-am mai liniştit şi-mi era aproape ruşine de modul în care mă exteriorizasem, cu atât mai mult cu cât ceea ce văzusem nu avea absolut nici o legătură cu mine. Moş Gheorghe nu a adus vorba despre asta, nu mi-a cerut nici un fel de explicaţie, iar eu i-am mulţumit în gând pentru asta. Călca apăsat, lângă mine. Părea îngândurat, n-am vrut să-l întreb la ce se gândea. În definitiv, eram aici un musafir, un străin şi trebuia să mă comport ca atare.
Mă oprisem în satul acesta în urmă cu … Iată că se împlinesc trei luni de când mă oprisem aici. Totul începuse acum un an când, într-una din deplasările mele, văzusem desprinzându-se din drumul principal un drumeag de ţară. Era un drum ce părea nefolosit, aproape total înghiţit de buruieni. Nu ştiu ce m-a atras la drumul acesta şi nici cum de l-am remarcat dintre sutele de drumuri pe care le vedeam. Ştiu doar că am întrebat pe toată lumea de el şi că nimeni nu ştia să-mi spună nimic. Cei mai mulţi nici nu ştiau de existenţa lui, nu-l observaseră. Şi, în starea în care era, nici nu e de mirare. Apoi, descurajat de lipsa informaţiilor, am renunţat la cercetările mele. În schimb, undeva, într-un cotlon al memoriei mele, el, drumul, rămăsese ascuns. Mă gândeam uneori la el şi mi-l închipuiam un drum care nu ducea nicăieri. Mă gândeam la el şi-l asociam cu senzaţia pe care o ai atunci când mergi pe autostradă, mai ales noaptea şi accelerezi mereu şi ai senzaţia că nu mai există nimic. Doar tu şi drumul, lumina farurilor ce se scurge pe asfalt. E o senzaţie de ieşire din timp, ai senzaţia că făşia de asfalt se ridică şi că pluteşte deasupra pământului şi tu odată cu ea. Pare că ieşi din timp şi, de fiecare dată, momentul în care trebuie să frânezi şi să te întorci în realitate este dureros, aproape fizic. Cam la fel mă gândeam la drumul acesta necunoscut, ca la o ieşire, o poartă care nu ducea nicăieri. Avem nevoie, uneori, de un refugiu şi, atunci când părea că problemele mă copleşesc şi nu mai găsesc o ieşire, îmi ziceam că, în definitiv, aş putea să las totul baltă şi să plec, să pornesc pe drumeagul acela şi, la capătul lui …
Apoi, lucrurile chiar s-au întâmplat. Nici nu vreau să-mi mai amintesc. Important e că o mulţime de necazuri s-au abătut dintr-o dată asupra mea. Moartea copilului, concedierea, disperarea. Mă gândeam tot mai des la sinucidere. Asta până într-o seară când mi-am adus aminte de drum. Am lăsat totul şi, fără să spun nimic, fără să las nici un bilet, nici o explicaţie, am plecat. Da, senzaţia era aceeaşi, de ieşire din timp şi chiar şi durerea aceea, aproape fizică, atunci când, la capătul drumului a trebuit să frânez şi să intru în satul acesta extraordinar. Nu exagerez câtuși de puţin, chiar e un sat extraordinar. Am găsit aici o frumuseţe primordială, o frumuseţe a lucrurilor de la începutul lumii. Până şi oamenii păreau desprinşi dintr-o carte de poveşti sau dintr-un muzeu vechi. Venisem aici doar din speranţa, destul de absurdă de altfel, că, satisfăcându-mi curiozitatea şi aflând ce se află la capătul drumului aceluia despre care nimeni nu ştia nimic, voi reuşi să-mi rezolv problemele, voi îndepărta de la mine necazurile, sau, cel puţin, voi găsi o cale să-mi iau viaţa de la început şi iată, au trecut aproape trei luni de când am intrat pentru prima dată în satul acesta şi încă nu mă pot hotărî să plec.
-Hai să intrăm în casă, să bem o ţuică, mă trezi din gândurile mele Moş Gheorghe.
Apoi, după ce am intrat, Moş Gheorghe a scos de undeva o damigeană pe care a târât-o până la masă. A scos dopul şi a lăsat să cadă înăuntrul ei un sticluţă, din cea pentru medicamente, legată cu o sfoară lungă. Trăgând de sfoară a scos sticluţa şi mi-a întins-o.
-Na, gustă!
Am răsturnat dintr-o dată lichidul acela gălbui şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mi se părea că am înăuntru o flacără mare ce aluneca pe gât în jos. Am tuşit şi mi-am aprins o ţigară ca să-mi ascund stânjeneala. Apoi, o vreme, am băut pe rând, în tăcere. Mult mai târziu, când afară a început să se întunece, Moş Gheorghe mi-a cerut o ţigară. Eu i-am întins pachetul şi am vrut să-mi cer scuze că nu-l servisem de la început, numai că el îmi întinsese deja ciocănelul plin ochi de ţuică. L-am răsturnat pe gât şi l-am privit pe bătrân cum îşi alege tacticos o ţigară, o bate uşurel cu unghia degetului mare, îşi trece limba de-a lungul ţigării. Apoi o aprinde şi trage cu sete primul fum. Răstoarnă şi el pe gât un nou ciocănel de ţuică şi, fără de veste, începu să vorbească. Şi, cu toate că numai eu mai eram în cameră, în tot timpul cât el a povestit, eu nu am avut sentimentul că-mi vorbeşte mie, iar faptul că am intervenit uneori se explică prin aceea că mă simţeam în plus, aproape un musafir nepoftit.
-Ei, aia a fost casa lui Marin Nebunul. A fost casă frumoasă, de om gospodar, la locul lui. Că numai mai încoace i-a spus lumea Marin Nebunul, da până atunci nu. Că era om însurat, la locul lui, avea şi doi copii şi avea şi ceva pământ. Ce mai tura-vura, era un om ca toţi oamenii. Un singur defect avea, dacă acesta poate fi numit defect, adică era cam retras. Nu că ar fi fost el altfel decât ăilalţi. Nu. Venea la cârciumă ca noi toţi, bea tot cam cât noi şi nici de vorbit nu se putea spune că vorbeşte prea puţin. Atâta doar că din ce vorbea el nu puteai să alegi mai nimic, că el vorbea doar aşa, ca să nu se supere careva că de ce stă el aşa ca mutu’ şi nu deschide şi el gura ca oamenii la cârciumă. Numai că, vezi mata, aşa, din senin, l-au apucat pandaliile. Vezi, pe vremea aia era aici, la noi în sat, o femeie de-o chema Margareta, de-i zicea lumea Reta, Reta Nebuna, că de aici i s-a tras şi lui porecla cu care s-a dus în mormânt. Dumnezeu să-l ierte. Cum îţi spuneam, Margareta era nebuna satului. Acum eu nu am de unde să ştiu dacă ea aşa se născuse, sau dacă abia mai târziu se tulburase ea la cap şi nu am de unde să ştiu asta, fiindcă eu toate câte ţi le zic le ştiu de la tata, iar el le ştia de la bunicul, şi el de la străbunicul meu care trebuie să fi avut, pe vremea când se întâmplau toate astea, vreo şaizeci de ani. Margareta bătea toată ziua uliţele satului şi cerşea de mâncare. Mai şi muncea uneori cu ziua, da nu prea mult, că n-o ţinea neam pământul într-un loc. Ei îi plăcea să umble, iar când o prindea oboseala, se trântea pe jos, acolo unde era şi acolo adormea. Nu avea casă, nu avea nimic, decât hainele de pe ea. În rest, ce să zic, nu era o nebună d-aia care să facă urât, nu, era doar cu mintea dusă şi habar nu avea pe ce lume e. Iar de vorbit nu vorbea deloc, cred că era mută. Eu aşa zic. Mai trebuie să-ţi zic despre ea că, ori de câte ori o prindea unul d-acesta de i se făcuse de muiere, o trântea la pământ şi o călărea acolo-şa, unde erau, pe mirişte sau în vreun şanţ de pe marginea drumului, iar ea nu zicea nimic, nu părea nici bucuroasă dar nici supărată de ce se întâmplase cu ea. Poate se obişnuise cu lucrul acesta şi d-aia nu se împotrivea, sau poate, cum era cu mintea dusă, poate nici nu înţelegea ce fac ăia cu ea. Sau poate, cine ştie, nebuna se gândea că asta e menirea ei, adică să bucure bărbaţii ce nu au altă muiere, cine ştie. Că după ce se ridica omul de pe ea,îşi scutura fusta şi mergea mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu, nu era nici o ruşine să te culci cu Margareta, aproape toţi bărbaţii din sat o făcuseră măcar o dată. Doar acesta, Marin, parcă înnebunise şi el, parcă se luase boala de la ea. Se ţinea toată ziua după nebună, uitase de casă, de copii, de toate. Venea nevasta după el şi-l ruga cu cerul şi cu pământul să se întoarcă, dar el nu şi nu, parcă nici nu înţelegea ce vrea femeia aia de la el, parcă nu ar fi fost nevasta lui. Ţigări mai ai?
Am tresărit. Mă lăsasem prins de povestea lui Moş Gheorghe, iar pauza asta destul de brutală parcă mă lovise în moalele capului. I-am răspuns cu greu.
-Da, Moş Gheorghe, mai am un pachet afar’ de ăsta.
-Să nu te superi, ştii de ce te întreb? Că eu când mă apuc de fumat, fumez nu mă joc. Fumez până simt că nu mai pot să respir. Dup-aia, un an întreg nu mai pun ţigară în gură. Da să nu-ţi pară rău de ţigările de mi le dai, că nu-i bine să iei de la omul care nu-ţi dă cu plăcere.
Alese o ţigară şi o aprinse.
-Oamenii începuseră să râdă de el că s-a scrântit Marin, umblă toată ziua după Reta ca un mânz, da el nu le răspundea nimic şi nu se supăra. Alţii încercau să-l tragă de limbă, să înţeleagă, vezi bine, ce se întâmplase cu el, da de aflat n-a reuşit niciunul să afle nimic. Iar femeile mai ales, când îl vedeau trecând pe uliţă în urma nebunei, încercau să-l convingă să se întoarcă la nevastă şi la copii, da el nimic. Nu-l puteai întoarce de la ale lui. Cred că doar străbunicul acesta al meu, parcă-ţi mai zisei de el, numai el se purta cu Marin ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Îl saluta când în vedea pe stradă, îl întreba ce mai face şi când mai trece şi el, ca omul, pe la cârciumă. Nu ştiu de ce făcea asta străbunicul acesta al meu, da eu cred că pentru că nu putea pricepe neam ce e în capul nebunului şi asta-l făcea să-l îndrăgească un pic pe Marin. Că vezi, şi eu tot aşa sunt, când nu înţeleg ceva, mă frământ,, mă zvârcolesc şi nu mai dorm noaptea, iar lucrul acela la care mă gândesc, dacă stau mereu cu el în minte, începe să-mi fie drag şi, până-i găsesc explicaţie, aproape e ca şi copilul meu. Poate că asta să se fi întâmplat şi cu străbunicul meu, nu ştiu. Da lucrurile ar fi putut fi şi altfel decât o să-ţi povestesc eu acum, poate că treptat oamenii s-ar fi obişnuit cu nebunia lui marin aşa cum se obişnuiseră cu nebunia Retei, numai că, în vara aia, s-a mai întâmplat ceva. Adică Reta a rămas grea. E adevărat că lumea zicea că nu e prima dată, că adică nebuna mai avea din când în când obiceiul să plece din sat şi să stea plecată câteva luni, iar lumea zicea că s-a dus să fete pe undeva şi poate că-şi şi omora copilul ce-i ieşise din pântece, că se întorcea mereu foarte tristă, aşa cum nu era dup-aia tot anul.
Acum poate că Marin n-o lăsase să plece şi uite-i că se plimbau peste tot, arătându-le la toţi burta ei mare. Atunci a spus prima oară Marin că are s-o ia de nevastă pe Reta. Mulţi au râs atunci, dar Marin se încrunta la ei şi zicea că las’ că o să vadă ei, că aşa o să facă, o să se însoare cu Reta, ca şi când de asta nu mai puteau ăia, că se însoară nebunii între ei. Alţii au încercat să-i spună că nu are cum să se însoare iar, că el e deja însurat, are familie şi copii, dar cu nebunul nu te puteai înţelege. El o ţinea numai pe-a lui. Iar Reta era atunci în luna a opta. Trecuse vara, începuse să se lase frigul, iar ei dormeau pe unde apucau, prin nişte căpiţe de fân de la marginea satului. Şi uite că într-o noapte se porni o furtună grozavă, cu ploaie şi tunete cum nu mai fusese demult, că se întunecase cerul deşi era abia trecut de miezul zilei. Pe la ora cinci era noapte de-a binelea şi, cum stătea străbunicul meu în casă, aşa cum stăm noi acum, numai ce aude pe cineva bătându-i la uşă. Se duce, deschide şi, ce să vezi. Marin şi cu Reta Nebuna. I se făcuse rău ăsteia şi Marin se gândise că s-ar putea să-i fi venit ăsteia sorocul şi s-o apuce durerile naşterii. Şi chiar aşa era. Da de ce veniseră ei tocmai aici, la străbunicul acesta al meu, n-aş putea să-ţi spun. Poate simţise că acela nu e contra lui, cine ştie? Oricum, ce s-o mai lungesc, în noaptea aia Reta a născut un băiat, chiar aici, în camera asta unde stăm noi.
Apoi Moş Gheorghe se opri dintr-o dată. I se păruse că mă uitam prea atent la dezordinea din jur, dar eu le priveam pe toate cu teamă, dar şi cu respect, căci, uite, camera în care stăteam noi era o bucăţică din istoria satului acesta în care eu eram doar un intrus.
-Te uiţi la dezordine, ăăă? Păi ce vrei? Nu se simte mână de muiere, aşa-i? Păi cum să se simtă, că noi, ăştia din neamul nostru, n-am fost însuraţi niciodată. Da să nu crezi că aşa ne-ar fi obligat pe noi cineva. Nici gând. Da’ eu cred că de unde noi trăim numai până la zece ani cu mama noastră, iar apoi numai cu tatăl, ne obişnuim aşa, nu mai putem altfel, adică aşa cum e restul lumii. Şi doar când simte fiecare că i-a venit vremea, se duce şi-şi caută o femeie din sat, aproape toate până-n optșpe ani şi-i toarnă un copil. He, he. Văd că nu mă crezi. Ei, uite, băiatul meu l-a făcut una ochioasă tare, de şade două case mai la deal de al lu’ chioru Lixandrinii, pe partea cu dispensarul. Una Florica, aşa o cheamă. Băiatul are nouă ani acum şi la anul, când o face zece, îl iau la mine, să crească aici, să se înveţe cu viaţa.
Mă privea zâmbind, foarte mândru de el. Apucă apoi sticluţa plină ochi de ţuică şi o duse la buze, dar mişcarea i se frânse brusc, la mijlocul ei. Rămase câteva secunde nemişcat, privind în gol. Apoi aruncă lichidul pe gât, îmi întinse sticluţa , iar el îşi alese o altă ţigară.
Uite, uitai să-ţi zic un lucru. Că adică Marin ăsta, când încă mai era întreg la minte, avea el o dambla a lui, ca fiecare, deh. Îi era frică de hoţi. Vezi, de unde el fusese copil sărac, că nu-i lăsaseră ai lui nimic, acu’, când avea de toate, îi era frică să nu-l calce hoţii să-i ia tot avutul. Asta chit că la noi nu sunt hoţi, el tot se temea. Ce vrei, avea şi el chirimentul lui, punea lacăte şi zăvoare peste tot, că până şi la odaia unde dormea, aia de la drum, avea două lacăte grele. Unii ziceau că şi la privată ar fi pus lacăte, ca şi când ce dracu’ ar fi avut hoţii de furat de acolo. Iar acum, se molipsise şi nevastă-sa de la el şi se încuia în casă, ea singură şi cu copiii de-i avea cu Marin. Ei, într-o noapte, cam la o săptămână după ce născuse Reta, aşa, dintr-o dată, se aud ţipete şi urlete de se trezeşte tot satul Luase foc casa lui Marin Nebunul şi, cum odaia în care dormea femeia lui şi copiii era încuiată, ăştia nu au mai putut să iasă de acolo şi au ars de vii, să le fie țărâna uşoară. S-au dus oamenii şi au stins focul, da era prea târziu, ăia muriseră deja, arseseră de vii în casă. Atunci parcă s-a întunecat mintea oamenilor,că apucase unul să zică, nu ştiu care, că Marin ar fi pus foc la casă, ca să scape de nevastă şi să se însoare cu Reta, şi toţi au zis că aşa e, adică toţi au fost atunci precişi că Marin pusese focul şi au plecat turbaţi să-l caute. L-au căutat până a doua zi, spre prânz, fără să-l găsească şi, obosiţi cum erau, se adunaseră toţi în curtea lui Marin, lângă ce mai rămăsese din casa ăstuia. Vezi, că lor nu le venea neam să se ducă acasă. Că la turbarea de până atunci se adăugase şi oboseala care le întunecase şi mai rău minţile, că ei, pentru oboseala asta, tot pe el, pe Marin, îl făceau vinovat. Din cauza lui alergaseră ei ca bezmeticii până acum. Şi eu cred că, dacă l-ar fi găsit mai înainte, poate că nu s-ar fi întâmplat grozăvia. Poate că oamenii l-ar fi bătut bine, dar cred că l-ar fi lăsat apoi în plata Domnului şi-ar fi uitat de el. dar aşa… Şi când, ce să vezi…pe la prânz apare şi Marin cu nebuna lui şi cu plodul care acum împlinea o săptămână şi guicea ca din gură de şarpe. Mergeau agale, ca la plimbare, iar Marin privea din când în când la băiatul lui, îl privea cum se leagănă în braţele Retei. Oamenii, când i-au văzut, parcă a intrat dracu în ei şi nu mai erau tot ăia dinainte. S-or fi gândit, cine ştie, că ăsta vine să se mute în casa cea arsă, acum că şi-a omorât femeia şi copiii. Oricum, fără să scoată o vorbă, s-au năpustit toţi asupra ăstora, i-au călcat în picioare, i-au lovit cu ce a apucat fiecare, i-au tăvălit în țărână. Copilul a murit primul când i-a strivit unul capul cu un bolovan. Reta a sărit atunci, a apucat copilul şi a dat să fugă cu el, da’ i-a ieşit cineva în faţă cu o furcă. Şi nebuna, exact cum îţi spun, s-a aruncat singură în furcă şi aşa a murit. Marin a fost ultimul şi parcă turbase şi el. Muşca, lovea şi se tăvălea pe jos, dar oamenii erau prea mulţi şi l-au răpus până la urmă. Dar şi după ce ăştia muriseră de mult, oamenii încă îi mai loveau şi-şi descărcau furia ce se strânsese în ei şi numai când unul a fost lovit din greşeală de un bolovan şi a căzut pe jos, numai atunci s-au oprit. Erau obosiţi, curgea sudoarea de pe ei de parcă acum ar fi ieşit din apă şi erau puţin miraţi de hoiturile ăstora trei care zăceau pe jos, de parcă n-ar fi ştiut ce s-a întâmplat, de parcă nu ei i-ar fi omorât. Iar străbunicul acesta al meu era acolo şi văzuse totul. E adevărat că el nu participase la turbarea ălorlalţi, da nici nu încercase în vreun fel să-i oprească. Privise ca prostit totul şi multă vreme după aceea s-a perpelit, că adică ar fi putut măcar să strige ceva la ei, să le spună că s-ar fi putut să fie şi altfel, că nu avea nimeni de unde să fie precis că Marin pusese foc la casă. Ar fi putut şi altul să pună foc, sau putea să se fi aprins casa de la altceva, de la o sobă, de exemplu, iar el ar fi trebuit să le spună asta oamenilor, dar el tăcuse.
Apoi oamenii i-au luat şi i-au îngropat pe toţi în aceeaşi zi. Pe el l-au îngropat cu nevastă-sa şi cu ăia doi copii ai lor (puseseră un pic de cenuşă şi nişte oase în sicriu şi-au zis că asta-i nevastă-sa, iar doi pumni mici de cenuşă pentru copii), iar pe Reta Nebuna, undeva, la marginea cimitirului, împreună cu plodul ei care făcuse o săptămână. Dar vezi, toate trec şi tot aşa, lumea nu s-a surpat după fapta asta. Oamenii au uitat imediat totul şi cred că, încă de a doua zi, nu se mai gândea nimeni la asta, afară poate doar de străbunicul meu. Eu însă cred că nu uitaseră chiar de tot, că un omor nu poate fi uitat chiar aşa, cât ai bate din palme. Poate doar că oamenii nu mai voiau să se gândească, voiau să uite totul, dar undeva, în sufletul lor, ştiau şi-şi aminteau mereu. Că altfel ar fi dărâmat ruinele casei lui Marin Nebunul şi n-ar fi privit cu toţii în pământ când treceau prin dreptul lor. Oricum, despre Marin nu s-a mai vorbit multă vreme de atunci. Străbunicul acesta al meu a murit la vreo cinşpe ani dup-aia. A, da, chiar în anul în care a fost omorât Marin, băiatul străbunicului meu, adică tata lui tata, de-i zicea lumea Ion a lu’ Tarbă, că Tarbă îi zicea lui tac-su, a împlinit zece ani şi l-a luat ăl bătrân de la mă-sa şi l-a adus să stea cu el, adică aici, în casa asta.
Se făcuse noapte de mult, probabil trecuse de miezul nopţii. Camera se umpluse de fum şi de miros de ţuică. Moş Gheorghe tăcea de mult, privind în gol, iar eu am avut impresia că povestea s-a terminat şi tocmai voiam să mă ridic, să-i mulţumesc pentru tot şi să plec în camera mea să mă culc. Dar el parcă uitase de mine,parcă nici nu mai eram acolo, lângă el, sau poate că nici nu se gândise vreo clipă până atunci că n-ar fi singur în cameră. Îşi imaginase poate că e doar el şi bea ţuică cu cine ştie ce umbră a cine ştie cui, iar faptul că începu din nou să vorbească, mă făcu să tresar.
-Eeeee, vremea a trecut, lucrurile s-au uitat. Uite, Ion a luţ Tarbă împlinise acu vreo cincizeci de ani şi avea şi el un băiat de vreo şase, şapte ani, adică tata. Mai avea el, e adevărat, şi trei fete, da ăstea nu intră la socoteală, că în neamul nostru numai bărbaţii contează. În fine, nu despre asta vreau eu să-ţi vorbesc. În rest satul era ca acum, doar că mai muriseră unii, se mai născuseră alţii… ce mai, toate erau neschimbate, până când, într-o zi, s-a întors. Da, a apărut aşa dintr-o dată, din senin, cum mă vezi şi cum te văd. Era el, în carne şi oase şi nu îmbătrânise neam deşi trecuseră mai bine de patruzeci de ani. Cum? A, cine a apărut? Păi nu-ţi spusei? Marin Nebunul, cine? Mortul. Mergea prin sat şi lumea se crucea când îl vedea. Unul chiar s-a dus şi l-a atins, să vadă de nu visează. Şi nu visa, zău. Era Marin Nebunul, acela de-l omorâseră oamenii cu o grămadă de vreme în urmă. He, he. Mai fusese un caz d-acesta la noi, cu unul de-l chema Ion Sâmbătă, de i-a zis mai târziu lumea Mortu. Că acesta, când voia, murea ca la comandă şi puteai să juri că e mort şi odată îl vedeai că se ridică şi începe să rânjească la tine. Al dracu om şi acesta. Nu ştiu precis când a aflat el că poate să moară la comandă şi să se trezească la loc şi să râdă de sperietura oamenilor. Da prima dată a murit la vreo doi ani după ce s-a însurat. Că într-o dimineaţă, când s-a trezit nevastă-sa, l-a găsit pe ăsta rece şi înţepenit lângă ea. A început săraca să ţipe, să-şi smulgă părul din cap şi să se tăvălească pe jos că rămăsese văduvă de tânără. Dup-aia au venit oamenii, iar femeile l-au dezbrăcat pe Ion Sâmbătă şi s-au apucat să-l spele, după obicei. Mortul trebuie să arate frumos când îl bagi în mormânt: ras, tuns şi frezat. Ei, cum îl spălau ele, odată deschide ochii mortul şi începe să rânjească. Femeile s-au speriat şi au fugit. A fugit şi nevastă-sa atunci. Da ea s-a întors mai pe seară, cu preotul şi au tămâiat peste tot, a citi părintele din Scriptură, da’ Ion stătea doar în vârful patului şi rânjea la ei. De atunci numai din asta a trăit Ion Sâmbătă. Că pentru un leu îţi murea cinci minute, iar pentru o sută, putea să-ţi moară şi o zi întreagă. Adică-ţi făcea o oarecare reducere, că vezi, şi el câștiga când îl puneai să moară mai mult, că făcea economie la mâncare, cum zicea el. Veneau mulţi oameni care plăteau să-l vadă pe acesta cum moare şi se trezeşte dup-aia. Nu ştiu să-ţi spun cât a ţinut-o aşa ion Sâmbătă când pe lumea asta când pe ailaltă, da, tot aşa, într-o dimineaţă, îl găseşte nevastă-sa mort acolo-şa, în pat, lângă ea. Da’ vezi, că acu’ nu s-a mai speriat, se obişnuise şi ea şi s-o fi gândit că a plătit cineva mai mult. L-a lăsat pe Ion şi ea a plecat la treburi, iar când s-a întors l-a găsit pe acesta tot aşa, rece şi mort. Aşa a trecut o săptămână, până a început ăla să miroasă a hoit şi a înţeles şi nevastă-sa că de data asta Ion murise cu adevărat. A început săraca să ţipe, daţ acu oamenii au venit mai greu, iar femeile nici n-au vrut să audă să-l spele. Se temeau să nu le păcălească iar ion. Abia când au văzut cum miroase ăla, abia atunci şi-au dat şi ele seama că acum chiar era mort. I-au făcut pomană, l-u bocit şi tot în ziua aia l-au îngropat, că se-mpuţise aerul, deh. Şi, ce să vezi. La vreo doi ani, a murit şi nevastă-sa şi s-au gândit oamenii s-o îngroape lângă omul ei, lângă Ion. Când au deschis însă sicriul, ce să vezi. Mortul nu putrezise şi avea ochii deschişi şi rânjetul acela al lui pe faţă. Iar palma o ţinea cu arătătorul lipit de tâmplă de parcă era un pistol şi ar fi avut de gând să-şi tragă un glonț în cap. S-au speriat oamenii şi au astupat mormântul la loc şi, din grabă, au uitat să mai pună capacul la sicriu. Au găsit capacul mai târziu, când au îngropat-o pe nevastă-sa undeva, la marginea dinspre deal a cimitirului. Doar că acesta era alt caz, pe când Marin Nebunul, dacă se întorsese el din moarte, atunci numai ca să se răzbune se întorsese. Oamenii se temeau şi d-aia se purtau frumos cu el şi niciunul nu i-a dat de înţeles ce era în sufletul lor. Iar el zicea că-l cheamă altfel, că adică n-ar fi Marin Nebunul şi că a venit de la oraş să se odihnească câteva zile la noi. De primit, nici atât, nimeni nu a vrut să-l primească , că toţi se temeau de el. Numai Ion a lu Tarbă, acesta de-ţi zisei că mi-a fost bunic, acesta i-a dat camera de alături, iar eu cred că a făcut-o mai mult ca să se convingă el dacă acesta era chiar mortul sau nu, că altfel şi el se temea, da’ ce să-i faci, aşa suntem noi, ăştia din neamul nostru, curiozitatea e mai tare decât frica. Da’ de aflat n-a aflat mare lucru, că Marin acesta de se întorsese din morţi nu prea stătea pe acasă ci bătea toată ziua uliţele satului în sus şi-n jos şi se-ntorcea taman seara, iar de vorbit… nu-şi pierduse năravul lui că de vorbit, cum îţi zisei, vorbea tot ca ăilalți oameni, numai că nu te prea alegeai cu nimica din vorbele lui. Ion a lu’ Tarbă nu-l trăgea de limbă că îi era şi lui frică să nu se supere mortul. Cum îţi zisei, acesta zicea că a venit de la oraş ca să se odihnească câteva zile la noi în sat şi a stat trei luni încheiate şi poate ar mai fi stat… Da’ satul fierbea de când a apărut el pe uliţă. Iar într-o seară, când a murit vaca lu’ Spoială, tac-su lu’ ăla de e morar, oamenii au înţeles că n-o să fie de glumă cu Marin care se întorsese din mormânt. Că întâi murise vaca cu viţelul în burtă, apoi a murit calul lu’ Apăvăloaie şi au murit oile lu’ Curdemierlă şi a otrăvit cineva câinele lu’ Atanasiu şi a căzut din pod Alde Ofiţerul şi şi-a rupt vreo trei coste şi s-a îmbolnăvit porcul lu’ Trifon a lu’ Cizmaru şi … He, he. Asta a fost o întâmplare de pomină, da oamenii n-au râs că nu le ardea lor de râs. Da’ eu am râs până mi-au dat lacrimile când am auzit de la tata întâmplarea asta cu porcul lui Trifon a lu’ Cizmaru. Tata m-a lăsat să râd şi dup-aia odată mi-a ars o palmă că până seara n-am mai văzut bine cu ochii. Vedeam aşa, ca prin ceaţă, de parcă-mi intrase ceva în ochi şi-mi lăcrimau mereu. Se-mbolnăvise porcul lu’ Trifon şi nu ştiau neam ce are. Nu mai mânca, stătea toată ziua lungit şi-i curgeau balele din gură. N-a avut Trifon ce-i face şi l-a chemat pe Moroacă să-l taie. Moroacă era un ţigan pripăşit pe la noi şi care era meşter tare în tăiat de porci. Îi tăia de nu mai avea bietul porc timp nici să guice. Moroacă a venit, a văzut porcul şi a zis că nu mai e altă doctorie pentru el decât lamă ascuţită de custure. Aşa a şi făcut. Şi-a scos custurea, a ascuţit-o de o piatră, a prins porcul între picioare şi se pregătea să-i bage cuţitul în beregată, să-i atingă inima, să se scurgă viaţa din el. Numai că vezi, Trifon avea un câine mare şi negru, de-l ţinea mai tot timpul legat, că sărea gardul şi se repezea la lume, da’ vezi că acum dulăul rupsese lanţul şi venise pe la spate. Aşa că tocmai când Moroacă se pregătea să bage custurea în inima porcului, na că a sărit şi câinele şi l-a apucat de turul pantalonilor. Ăstuia i-a alunecat cuţitul şi şi-a tăiat trei deşte, că d-aia i-au spus copiii, mai încolo, Moroacă-Treideşte. Apoi, Moroacă ăsta săracu a fugit prin toată curtea cu dulăul agăţat de fundul lui, că al dracu câine, nu voia să-i de drumu neam. Eu am râs până mi-au dat lacrimile când am auzit povestea asta şi grozavă palmă am luat dup-aia, parc-o mai simt şi acum. Avea mână grea ăl bătrân. În fine, ce să-ţi mai spun, oamenii au înţeles din toate astea că Marin Întorsuldinmormînt e de vină, căpătase adică puteri diavoleşti, iar acum venise să răzbune sângele lui şi al Retei. De frică, ultima speranţă şi-ai pus-o oamenii în vrăjitoare care era, pe atunci, una Veturia. Nu-i zic babă, că pe vremea aia nu era babă deloc şi ieşiseră chiar şi nişte poveşti pe seama ei, că ar şti nişte plante din care face o fiertură cu care se unge pe tot corpul şi d-aia rămâne mereu tânără. Eu n-am mai apucat-o că a fugit, cu vreo câțiva ani înainte să mă nasc eu, cu unul de-i zicea Tete, că era bolând la cap, da’ mare şi frumos ca un bou. A fugit cu ăsta în lume şi nu s-au mai întors. În fine, ce să-ţi mai spun, şi până atunci venea lumea la Veturia, ba pentru o dezlegare de blestem, ba pentru o legare de cununii, ba cine mai ştie pentru ce, da’ acu’ se făcuse coadă la poarta ei. Nu mai prididea săraca cu dezlegările şi cu afuriseniile ce le arunca asupra mortului ce se întorsese în sat. Numai că nici farmecele ei nu au avut nici un efect, poate de unde diavolul îi dăduse mortului puteri mai mari decât putea trezi Veturia, nu ştiu. Ba, aproape c-a fost mai rău, că s-a lăsat o secetă mare, au secat fântânile, iar la alea de au mai rămas, li s-a stricat apa, de nu mai era bună de băut. Iar animalele, dacă nu mureau de blestemele mortului, apoi mureau de sete. Se vedea de la o poştă că lucrurile nu mai puteau continua aşa, că satul era ca o bubă mare care se tot umflă şi se tot umflă şi era de ajuns un lucru cât de mic ca să dezlănţuie totul. Ei, dac-a văzut Ion a lu Tarbă aşa, şi-a luat inima-n dinţi într-o seară şi a stat şi l-a aşteptat pe prispă pe Marin până a venit acela. Apoi l-a luat în casă şi s-au aşezat colea, cam aşa cum stăm noi acum şi s-au apucat să bea ţuică ca şi noi. Ion a lu’ Tarbă i-a spus ce crede lumea, că adică acela ar fi Marin Întorsuldinmormînt şi că ar fi venit să răzbune nişte treburi mai vechi ce le-a avut el de împărţit cu sătenii. Lui nu i-a spus, aşa cum îţi spun eu acum, toată povestea de-a fir-a păr şi asta pentru că nici nu avea timp de povestit şi nici nu voia să-l supere pe mort. I-a mai spus apoi că oamenii cred că din cauza lui le mor vitele şi seacă fântânile şi se îmbolnăvesc copiii. Marin l-a lăsat să termine şi doar când s-a oprit ăl bătrân a început şi el să vorbească. De fapt, întâi a scos nişte fotografii.
Într-una era cică nevastă-sa, aia de la oraş, în alta era chipurile fetiţa lui. Apoi a întrebat câți mai trăiesc din ăia de l-au apucat pe Marin Nebunul. Moşul meu a stat şi s-a gândit. Nu mai erau decât doi. Unul paralizat la pat, iar celălalt cam damblagiu şi el. În putere mai era şi acum, că bătea toată ziua uliţele satului, da’ nu-l prea mai ajuta mintea, că se pişa pe el de puţea de la un kilometru şi vorbea singur şi-l alergau copiii şi-l loveau cu pietre şi-l strigau Moşu Pişăciosu şi de multe ori uita unde e casa lui şi bănănăia prin sat până dimineaţa până se găsea cine milostiv să-l ducă acasă. A mai întrebat Marin de nevasta lui Marin celălalt, ăla de-l omorâseră oamenii. Moşul meu i-a spus, aşa cum auzise şi el, că era o femeie tânără şi tare frumoasă, cam aşa pe la optșpe, nouăşpe ani, că se măritase devreme cu Marin. Şi cică avea nişte ochi albaştri şi nişte cozi galbene şi un mijlocel… Moşul meu o fi şi oftat atunci, că ăstora din neamul nostru ne cam plac muierile, da’, cum ţi-am spus, dintre plozi numai de primul băiat ne pasă, ăilalţi…
Păi vezi, a spus atunci Marin, da’ bunicul meu nu vedea ce era de văzut, păi vezi, atunci de unde aţi ştiut voi că eu sunt ăla? Că doar nu m-or fi recunoscut ăia doi boşorogi de care spuseşi. Moşul meu n-a ştiut ce să zică, aşa că a continuat tot ăla. A zis că uite ce crede el, că s-ar putea ca toate să fie cu totul altfel. Adică străbunicul acela al meu să fie de vină pentru toate. Nevasta asta a lui Marin fusese frumoasă tare şi, aşa cum spusese bunul meu înainte, nouă ne cam plăceau muierile tinere şi frumoase. Se poate ca străbunicului meu să-i fi căzut asta cu tronc, mai ales că rămăsese singură, că Marin plecase după Reta şi, cine ştie, s-o fi dat la ea, aia n-o fi vrut… Apoi, ori că tocmai el a pus focul, ca să se răzbune că nu-l vrusese aia la pat, ori că a luat foc casa de la altceva, oricum, el s-a grăbit să dea vina pe Marin ca să scape el şi să nu se afle. Şi poate că tocmai bunicul meu a răspândit acum vestea că Marin se întorsese din mormânt aşa, ca să înspăimânte lumea. Moşul meu rămăsese cu gura căscată şi-l asculta p-ăla, da’ el nu terminase. Zicea că încă ar mai fi putut să fie şi altfel. Că la noi în sat nu vine niciodată nimeni. Uite, de când a venit el se împlinesc trei luni şi de atunci nimeni nu a mai intrat în sat. Apoi a întrebat şi el oamenii, iar ăştia i-au zis că, de când sunt ei, n-au apucat să vadă, afară de el, pe altcineva străin venind la ei în sat, că doar nici ei nu pleacă nicăieri şi asta fiindcă nu au nevoie. Aşa că atunci când a intrat el în sat, s-o fi găsit vreun nebun care să spună că uite, s-a întors Marin Nebunul şi tot satul s-a luat după acela. Apoi s-a apucat să spună că încă ar mai fi putut să fie şi altfel. Adică toţi ăia din sat să fie, de fapt, morţi, că d-aia nu intră şi nu iese nimeni din sat. Că nu se cunoaşte decât de Veturia cu Tete al ei care să fi fugit de aici şi nici de ăştia nu se mai ştie nimic. Iar acum, când apăruse el, care era viu, vezi bine, deci altfel decât ei, se gândiseră ei că invers, adică el e mort şi ei vii. Că adică ei sunt morţi şi nu ştiu. Ei au impresia că mai trăiesc şi acum, dar sunt morţi, de fapt. Când a auzit moşul meu şi snoava asta, s-a pus pe un râs, că auzi la acesta, adică el, Ion a lu’ Tarbă e mort de fapt şi el habar nu are de asta, a râs de i-au dat lacrimile şi a început şi Marin să râdă, la început mai mânzește, strâmbându-se, apoi din ce în ce mai tare până când, cum se hâțânau ei pe scaune, odată au căzut pe podea unul peste altul şi aşa, pe jos, au râs şi mai tare. Dup-aia l-au dat dracu pe Marin Nebunul şi au băut în tăcere până dimineaţă. Şi moşul meu nu i-a mai spus că, în fiecare seară, după ce se întorcea Marin, se umplea acoperişul de ciori, veneau din toate zările de se întuneca tabla pe casă, de parcă ar fi un maldăr de hoituri acolo şi nici că îl privise într-o noapte pe ascuns când dormea şi văzuse cum îi ies viermi galbeni pe sub piele. Nu i-a mai spus nimic şi au băut în tăcere până dimineaţă. Ăăăă… uitai să-ţi spun, mă luai cu vorba, că se îmbolnăvise, de vreo câteva zile, fata a mică a lu Anghelina, o mândrețe de fată de-ţi venea să o mănânci, nu altceva. Chemase Anghelina … pe cine nu chemase şi ce leacuri nu-i dăduse fetei, da’ degeaba. Şi uite, chiar în noaptea în care beau ăştia doi aici şi se puseseră pe râs, fetiţa a dat ochii peste cap şi a murit. Iar vestea morţii ei s-a răspândit, dracu ştie cum, în tot satul. Că atunci când a ajuns Anghelina în faţa porţii noastre i-a găsit acolo pe aproape toţi oamenii din sat. Au intrat apoi toţi în curte şi au început să-l strige pe Marin să iasă afară, iar acesta nu l-a ascultat pe ăl bătrân şi a ieşit. Tocmai bine, că altfel oamenii puneau foc la casă dacă nu ieşea. Da’ când l-au văzut, s-au răzgândit ş-au început să arunce cu pietre în el. Marin a rupt-o la fugă şi ăia după el Unii i-au ieşit în faţă, i-au tăiat calea, ăilalţi veneau din spate, l-au prins repede. Au tăbărât toţi asupra lui. Vezi, fiecare avea acum un necaz de plătit, că unuia îi murise oaia, altuia calul, altul îşi rupsese coastele, iar ăstuia, lu’ Anghelina, îi murise copilul. Da’ eu cred că-l loveau şi mai mult pentru necazurile care ce-ar fi fost să vie dacă nu-l omorau atunci. Că asta a fost până la urmă, l-au omorât din nou. Da’ era o grozăvie că s-au speriat şi ei. Îl rupseseră în bucăţi, o mână era acolo, un picior dincolo, iar celălalt picior nici nu l-au mai găsit deloc. L-o fi luat câinele lu’ Zoborină, cine ştie, că se tot învârtea p-acolo.
Se oprise brusc şi mă privea întrebător. Eu aşteptam continuarea poveştii şi, neînțelegând pauza lui, i-am întins al doilea pachet de ţigări, aproape gol. Dar Moş Gheorghe nu l-a văzut, sau poate intrase în anul acela în care nu mai punea ţigară în gură, sau cine ştie ce se întâmplase. Stăteam tăcuţi, unul în faţa celuilalt şi mi-am adus aminte cum mă luase Moş Gheorghe în seara trecută şi mă dusese să văd casa lui Marin Nebunul şi parcă am simţit din nou în nări mirosul acela de moarte şi m-am cutremurat. Apoi, ca să nu observe Moş Gheorghe tulburarea mea, m-am ridicat şi i-am spus că mă duc să mă culc. El m-a privit un pic mirat, parcă nu înţelesese ce-am vrut să spun, apoi a aprobat uşurel din cap, da, ar cam fi timpul să ne mai şi culcăm, că uite, acu’ o să cânte cocoşii. Ne-am urat noapte bună, iar eu m-am retras în camera de alături pe care, Moş Gheorghe, încă de la venirea mea în sat, mi-o închiriase. Înainte de a adormi, mi-am amintit de drumeagul acela datorită căruia venisem aici şi de speranţa, destul de absurdă de altfel, că satisfăcându-mi curiozitatea şi aflând ce se află la capătul drumului aceluia despre care nimeni nu ştia nimic, voi reuşi să-mi rezolv problemele, voi îndepărta de la mine necazurile sau, cel puţin, voi găsi o cale să-mi iau viaţa de la început.

Sursa:poezie.ro

Deputatomania


Deputatomania
de Mihai Traista

Nemărginit de înțelepte mai sunt slovele sfântului apostol Pavel, nu degeaba a învățat la picioarele marelui înțelept Gamaliel. «Cu iudeii m-am făcut iudeu, cu grecii m-am făcut grec, cu cei slabi m-am făcut slab...», grăiește preasfinția sa în Prima epistolă către corinteni. Ferice de cel ce ia seama la cuvintele apostolului neamurilor și face întocmai ca el, căci binecuvântat va fi în cele pământești și cine știe dacă nu și în cele veșnice?...
Ei bine, consăteanul meu Corcodel Trifon a băgat la tărtăcuță ucenia sfântului și a făcut întocmai: cu comuniștii s-a făcut comunist, cu FSN-iștii s-a făcut fesenist, cu PSD-iștii s-a făcut pesedist, cu PNȚCD-iștii s-a făcut țărănist, cu PNL-iștii s-a făcut penelist și așa mai încolo. Se vâra peste tot ca musca în lapte, se bălăcea ca porcul în mocirlă și se învârtea ca o curcă printre lemnele crăpate până se dădu cu PDL-iștii și se făcu deputat, iar de la Camera Deputaților a ajuns la DNA, de la DNA la spitalul penitenciarului Rahova, iar de acolo înapoi în satul său natal Cornu Vulpii, unde îl așteptau draga sa soție Gioconda Corcodela, scumpele sale fete – fecioarele Mona și Lisa, cățelușele Tristana și Isolda, iapa Penelopa, motanul Behemot, cele trei vile nebotezate încă, piscina din curte, două mașini de lux, patruzeci de hectare de teren extravilan, douăsprezece kilograme de aur ascunse în podul grajdului și trei conturi nedeclarate.
Om bun Corcodel! Da... ce om?! Cinstea și mândria Cornului Vulpii. Cine a mai ajuns ca el prin locurile mai sus amintite: Parlament, DNA, Rahova...
A ajuns Dragomir a Mutului la Gherla când a furat găinile babei Catrința, și Horică a lui Căpșună la Aiud când l-a lovit pe șeful de post și cam atât. Dar Corcodel – Parlament, DNA, Gherla... Și apoi cum să nu ne mândrim cu ditamai vile în satul nostru, ce contează că banii i-a da «Ieuropa» să ne asfalteze drumul?... Dă-l în mă-sa de drum, că nu se vedea așa de departe ca vilele lui Corcodel.
Acum Corcodel trăiește ca să se hodinească, că a trudit și a pătimit destul săracuțu pentru binele nostru. Din când în când iese la poartă și promite electoratului că dacă îl mai aleg odată va ieftini căldura soarelui, lumina lunii, va dota carul mare cu motor ecologic și va asfalta Calea Lactee.
Sursa:poezie.ro

duminică, 25 noiembrie 2012

Prabusirea civilizatiei occidentale

Prabusirea civilizatiei occidentale
Cristian Vasile
-Eseu filosofic-

Deoarece fiecare teoretician ce a încercat să aducă filozofia pe terenul istoriei şi antropologiei a pornit de la o interpretare proprie – uneori absolut originală – a conceptelor de cultură şi civilizaţie, s-a ajuns, în cele din urmă, la o confuzie prin diversitate. (Autorul unei „Istorii a culturii şi civilizaţiei” – Ovidiu Drimba – nota în introducerea sa că pentru termenii de cultură şi civilizaţie se cunosc nu mai puţin de 180 de definiţii (după C. Kluckhohn şi A. L. Kroeber)). Este nevoie de răbdare pentru a decela şi a reţine caracteristicile esenţiale – şi utile – ale acestor concepte dihotomice. Şi chiar dacă putea face acest lucru, din păcate nu este posibilă o clarificare definitivă fiindcă de fiecare dată definiţiile conceptelor au servit scopurilor şi viziunilor integratoare sau specifice ale autorilor ce au operat cu ele... Chiar şi pe parcursul acestui eseu se va ivi necesitatea folosirii sensurilor multiple ale cuvintelor cultură şi civilizaţie şi – mai mult decât atât - definirea unor noi sensuri.
Dintre cele două cuvinte, cuvântul cultură a intrat cel mai devreme în vocabular. Îl regăsim la autorii latini în expresia „cultura a spiritului” – cultura animi, expresie preluată mai apoi în Renaştere în sensul la singular de îmbogăţire a spiritului. (Este încă foarte cunoscută şi utilizată sintagma om de cultură ce desemnează un om preocupat de valorile şi nevoile spirituale şi intelectuale). După ce marchizul de Mirabeau va introduce pentru prima dată în sec. XVIII (mai precis în 1756) cuvântul civilizaţie – de asemenea într-un sens la singular (drept standard de evaluare a societăţilor după gradul de stabilitate, educaţie şi urbanizare), dar şi într-unul pluralist (acela de arie culturală) – toţi filozofii francezi ce îl vor răspândi, până în zilele noastre, vor considera cultura o subdiviziune a civilizaţiei, ajungându-se – în extremis – la o identificare totală a culturii cu civilizaţia (dicţionarul enciclopedic „Quillet” din 1938 defineşte conceptul de civilizaţie ca „sinonim cultură”).
Mult mai riguroşi şi mai dogmatici, autorii germani din sec. XIX – după ce preiau termenii – îi scindează şi aşează fie pe acelaşi nivel, fie pe nivele diferite. În ciuda separării, ei devin complementari, se influenţează reciproc, descriind un ideal uman colectiv de dezvoltare şi de împlinire. Astfel civilizaţia va desemna achiziţiile materiale ale unei societăţi, progresul tehnicilor şi instituţiilor ei, pe când cultura unei societăţi va însemna ansamblul creaţiilor sale spirituale şi ale trăsăturilor sale morale. (Ovidiu Drimba va da o definiţie exhaustivă celor doi termeni (anexa 1)). Aceasta distincţie şi inter-relaţie dintre cultură şi civilizaţie – clasică în Germania – va atinge paroxismul în lucrarea lui Oswald Spengler – Declinul Occidentului, unde termenul Kultur desemnează ansamblul şi manifestările unei societăţi considerate în desfăşurarea ei istorică, în vreme ce Zivilisation ar fi forma sclerozată pe care aceeaşi cultura o va îmbrăca în forma ei finală. (Ca o mică paranteză, încă din anii `20 Spengler considera că suntem martorii Iernii Civilizaţiei Faustiene – occidentale – Der Winter des faustischen Zivilisation)
Pe lângă aceste două interpretări de bază, unul istoric – civilizaţia înţeleasă ca o istorie a unei culturi superioare – şi celălalt etnologic – civilizaţia şi/sau cultura desemnând un ansamblu de trăsături caracteristice pe care le prezintă o colectivitate umană unitară: limba, instituţii, obiceiuri, tehnici, credinţe, moduri de gândire –, sub influenţa lui Tonybee (şi a scolii antropologice americane – s-a răspândit şi un alt sens – un alt distinguo (cum îl numeşte Neagu Djuvara): civilizaţia ca cel mai mare ansamblu de culturi superioare. În acest context termenul cultura ar desemna acele societăţi care au conştiinţa că se diferenţiază de altele, indiferent de dimensiunea şi durata ei in timp.
Deoarece – cum am mai spus – definiţiile asociate culturii şi civilizaţiei au mai mult valoare instrumentală (depinzând de contextul în care sunt folosite, nu voi respinge niciuna dintre ele. Voi încerca, în schimb, plecând de la aceste definiţii, să elaborez altele noi, mai clare în contextul temei alese: aceea de declin şi prăbuşire a Occidentului. Aveam nevoie atât de o interpretare istorică (determinism istoric) cât şi de una sociologică/etnologică/antropologică.
Pentru cuvântul cultură vom înclina mai mult spre sensul sociologic/ etnologic/antropologic. Cultura ne apare astfel ca un produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup. Cultura ar avea astfel atât un rol de coeziune internă cât şi de diferenţiere externă faţă de alte culturi, iar produsul ei, obţinut prin sublimare culturală – expresie nemijlocită a spiritului acelei culturi – va fi desemnat tot prin termenul de cultură, deoarece va fi o materializare a aceleiaşi nevoi de comunicare pe sine şi relaţionare. (Cultura ca produs al culturii).
Căutând urmele culturii în orice grup uman coagulat putem extrage unele dintre caracteristicile ei principale:
- criteriul de apartenenţă,
- identitatea pe care o oferă,
- comunicarea (limba, formule de salut, comunicarea nonverbală, etc…), „Cultura înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă cultură” - Edward Hall – a se vedea si anexa 2
- ierarhia
- cosmogonia
- locaţia în care au se petrec interacţiunile culturale
- emblema
- simbolul/simbolurile
- codul vestimentar
- legile – atâta vreme cât aceste legi reglementează şi determină un comportament social (uneori chiar şi ierarhia)
Având la îndemână aceste elemente de identificare a culturilor, putem ajunge la următoarele concluzii:
1. Există în cadrul civilizaţiilor actuale (în special în cadrul civilizaţiei occidentale) mai multe tipuri de culturi, dintre care am putea enumera:
- cultura de tip etnic/naţional – de exemplu: Cultura românilor
- cultura de tip religios – de exemplu cultura creştin-ortodoxă
- cultura de tip corporatist sau instituţional (uneori transnaţională cum ar fi, de exemplu, cultura unei companii multinaţionale)
- cultura de tip politic – de exemplu: cultura partidului naţional-liberal
- cultura de tip social – de exemplu: cultura milionarilor romani
- cultura de tip sportiv – de exemplu: cultura clubului Steaua
- cultura de tip familial – de exemplu: cultura familiei Popescu
- cultura de tip militar – de exemplu: cultura armatei romane
- altele (însumând culturile ce nu se pot încadra într-o tipologie anume) – de exemplu: cultura homosexualilor
2. Un individ poate aparţine uneia sau mai multor culturi, ceea ce îi crează mai multe identităţi. Exemplu: un individ poate fi – în acelaşi timp! – român, creştin-ortodox, angajat al unei firme, liberal, soţ şi – de ce nu? – stelist. Nu este însă mai puţin adevărat că nu poate exista decât o cultură primară care să capteze total un individ. Celelalte culturi în care este integrat – parţial – le denumesc culturi secundare.
Deoarece cultura – în sensul oferit mai sus – este definita (şi) prin comunicarea şi prin ierarhia ce se stabileşte între indivizi, nu există culturi individuale, însă orice grupare de indivizi – cu doi sau mai mulţi membri – cu interese comune, pot dezvolta o cultură. Şi poate cel mai clar exemplu – deoarece putem identifica în el toate elementele ce descriu o cultură – este cultura de tip familial: regăsim criteriul de apartenenţă – căsătoria civilă şi cununia religioasă – ce stabileşte o identitate clară: soţ-soţie, în teorie cu drepturi şi responsabilităţi egale (este vorba totuşi de o familie occidentală!), cu valori comune fie de ordin material (casă, maşină, terenul, economiile), fie de ordin spiritual (dragostea reciprocă, grija faţa de copil/copii, suportul dat părinţilor în vârstă) într-un spaţiu relativ restrâns denumit generic cămin. În majoritatea cazurilor există şi o cosmogonie a acestei culturi – ce face obiectul unui cult – prima întâlnire, declaraţia de dragoste, cererea în căsătorie, căsătoria propriu-zisă, primul copil, etc..., iar emblema acestei culturi este tocmai inelul care certifică aderarea la respectiva cultură (şi la valorile ei).
Odată cu recunoaşterea existenţei tuturor culturilor (mai mici sau mai mari) dintr-o civilizaţie, ne apar ca evidente fenomene negative precum aculturarea - „procesul prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atraşi treptat de sistemul de valori şi practici ale unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri” [Redfield, Linton şi Herskovits 1936, p. 149 apud Şerbănescu, p. 276], şocul cultural – „incapacitate temporară de comunicare” [Şerbănescu, p. 273] apărută în momentul în care un individ aparţinând unei culturi este plantat în mijlocul altei culturi – sau alienarea culturală – „ce se manifestă printr-un proces de devalorizare a culturii gazdă şi dorinţa de întoarcere la cultura de origine, individul având sentimente de marginalizare socială, frustrare, furie” [Şerbănescu, p. 279]” – , fenomene ce stau la baza oboselii (şi – de ce nu? – a bolilor psihice) resimţite de către membrii acestor culturi. Valori diferite – uneori contradictorii – promovate de culturi diferite la care uneori individul este obligat – sau se consideră obligat – să adere, pot provoca adevărate drame individuale; drame care adunate dau la nivel macroscopic măsura sclerozei nu doar a unei anumite culturi – ci şi a civilizaţiei însăşi. De aceea studiul prăbuşirii civilizaţiei occidentale – ce înglobează o bună parte a acestor culturi – trebuie să includă şi studiul acestor fenomene culturale corozive.
Vezi anexa 3 – Neagu Djuvara despre acelaşi subiect.
(Notă: unul dintre tipurile de culturi ce tind – în contextul globalizării – să devină transnaţionale şi îşi câştigă din ce in ce mai mulţi membri este cultura corporatistă. Prin procese subtile sau agresive de aculturare – denumite de cele mai multe ori team-buildinguri – încearcă – şi reuşesc – să spargă barierele născute de diferenţele de naţionalitate/etnie, dar şi să îndepărteze indivizii de valorile altor culturi minore – cum ar fi de exemplu cultura familială de care aceştia aparţin. Ia naştere astfel un tip nou – blamat în general – prizonier al unui limbaj de lemn – feedback, valuable imput, etc -, îmbrăcat ce cele mai multe ori business sau casual business, respectând cu religiozitate ierarhia şef-subaltern, ce se simte „ca acasă” în locul în care îşi desfăşoară activitatea; un individ la care cultura primară este cultura corporatistă. Compania care l-a angajat poate beneficia astfel de loialitatea sa aproape totală, deoarece individul/angajatul ajunge să adopte valorile companiei – de exemplu: profesionalism, etc… – şi îşi identifică evoluţia sa personală cu evoluţia şi câştigul companiei.)
Dacă cultura este o expresie a spiritului, a comunicării de sine şi relaţionării în cadrul unui grup, civilizaţia – într-un prim sens! – ar fi o expresie materială care susţine existenţa culturii (vezi anexa 1). În principal putem asocia civilizaţia tehnologiei (în sensul ei larg) ce răspunde nevoilor umane: transportul, construcţiile, comunicaţia, alimentaţia, etc.., şi organizării instituţionale – economia, administraţia, legislaţia, politica, etc… – , eliberând-o de sensul ei umanist din sec. XVIII. Studiind în special cultura occidentală (sumă a culturilor din spaţiul denumit Occident) putem concluziona că pentru mai multe culturi este posibilă coabitarea cu o civilizaţie asemănătoare câtă vreme tehnologia şi organizarea instituţională este o experienţă mult mai impersonală decât cultura si mai uşor de însuşit. „Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi relevare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru conservare şi securitate” spune Oswald Spengler şi putem îmbrăţişa aceasta sinteză cu rezerva că cele două moduri de agregare ale realităţii umane nu se succed una alteia – aşa cum susţine autorul – ci mai degrabă coexistă şi se influențează reciproc. (Este uneori greu de stabilit unde se termină cultura şi unde începe civilizaţia, după cum este greu de stabilit – de cele mai multe ori – unde se termină frumosul şi unde începe utilul).
Acestui ansamblu provenit din inter-acţiunea culturii(lor) şi a civilizaţiei – definite mai sus – îi lipseşte însă dimensiunea istorică, atât de necesara recunoaşterii unor tipare (ce pot dezvălui trecutul, pot explica prezentul şi pot prezice viitorul). Iată de ce propun încă o definiţie pentru civilizaţie. Civilizaţia – într-un al doilea sens: sensul integrator – delimitează temporal şi spaţial perioada şi respectiv arealul în care s-au manifestat diverse culturi cu un grad similar de civilizaţie. (Civilizaţia ca produs al unei civilizaţii). Nu este în cele din urmă decât o reinterpretare mai riguroasă a definiţiei propuse de către istoricul Neagu Djuvara – civilizaţia „considerată ca o mare unitate a Istoriei, delimitată în spaţiu şi timp” şi la acest înţeles al cuvântului fac referire când vorbesc despre prăbuşirea civilizaţiei occidentale…
Dacă pentru termenul cultură nou introdus am putut da o definiţie exactă (susţinută cu exemple de culturi) in cazul civilizaţiei – în sensul ei integrator – este greu de aplicat definiţia pentru a delimita istoria şi graniţele acestor unităţi (culturii şi civilizaţie) numite civilizaţii. Şi cu atât mai greu de stabilit este care dintre culturile pe care aceste civilizaţii le-au înglobat a fost cultura ce le-a marcat şi le-a diferenţiat de celelalte.
Acceptăm (mai mult empiric) existenţa a 12 mari civilizaţii (Neagu Djuvara):
- civilizaţia egipteană
- civilizaţia babiloniană
- civilizaţia cretană
- civilizaţia elenică sau greco-romană
- civilizaţia bizantină
- civilizaţia arabă sau islamică
- civilizaţia indiană
- civilizaţia chineză sau extrem-orientală
- civilizaţiile precolumbiene
Anexa 1 sursa: Istoria culturii şi civilizaţiei de Ovidiu Drimba
„Civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor cu care omul se adaptează mediului (fizic şi social), reuşind să-l supună şi să-l transforme, să-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului şi securităţii, înseamnă „civilizaţie”. În sfera ei, prin excelenţă de natură utilitara intră capitolele: alimentaţie, locuinţă, îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele), construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general, activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară şi juridică. De asemenea, educaţia şi învăţământul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigentelor vieţii practice.”
„Cultura: include în sfera ei atitudinile, actele şi operele limitate – ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate – domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicaţia misterului şi plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabilirea, nu a unor relaţii practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia către celalalt, ci a unei relaţii de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt. În felul acesta în sfera culturii intră: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filozofie, literatură şi muzică, arhitectură, pictură, sculptură şi artele decorative sau aplicate.”
„Conceptele de comunicare şi cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca interacţiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeaşi cultură sau din culturi diferite îşi transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi aparţin deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Cum, când, unde, în ce fel, prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia”
Anexa 3 sursa: Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor de Neagu Djuvara
“În umbra civilizaţiei majore, înainte ca acestea să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a înţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se veştejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasma incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul Antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în toropeală şi apatie?”


Bibliografie:
1. Civilizatii si tipare istorice – Un studiu comparat al civilizatiilor de Neagu Djuvara
3. Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale de Samuel P. Huntington
4. Istoria culturii si civilizatiei de Ovidiu Drimba
7. Urmatorii 100 de ani – de George Friedman
8. Istoria lumii de Cyntia Stokes Brown
9. Declinul Occidentului de Oswald Spengler
Sursa:poezie.ro